Arhiva | Uniunea Europeana RSS for this section

Săptămâna Europeană a Mobilității – 16-22 septembrie 2015

header_bg_v5

Comisia Europeană a dat publicității miercuri, 16 septembrie 2015, un comunicat cu privire la evenimentele organizate în cadrul Săptămânii Europene a Mobilității, ce se defășoară în perioada 16-22 septembrie 2015.

27 de orașe din România participă la această activitate, programând evenimente prin care urmăresc punerea în practică a unor măsuri permanente în favoarea mobilității și sensibilizarea cetățenilor prin interzicerea parțială a traficului rutier în ”ziua fără mașini”.

Manifestațiile organizate în cele 2.000 de orașe din UE participante urmăresc găsirea unor soluții inovatoare la problemele actuale de mobilitate urbană, care să contribuie în același timp la atingerea obiectivelor UE în materie de reducere a emisiilor cu efect de seră și combaterea schimbărilor climatice.

SĂPTĂMÂNA EUROPEANĂ A MOBILITĂȚII sprijină promovarea politicilor UE în domenii precum transportul, schimbările climatice, eficiența energetică și dezvoltarea urbană sustenabilă. Mesajul său ajunge la aproximativ 170 de milioane de persoane din Europa și de dincolo de granițele acesteia.

Povestea SĂPTĂMÂNII EUROPENE A MOBILITĂȚII a început în 1998, când Franța a proclamat o zi sub deviza „În oraș, fără mașină!”. Această inițiativă încurajează în continuare orașele să organizeze în fiecare an o zi în care cetățenii să se deplaseze fără mașini și să promoveze modurile de transport sustenabile. Succesul acestei inițiative a dus la lansarea în 2002 a SĂPTĂMÂNII EUROPENE A MOBILITĂȚII. În prezent, peste 1.500 de orașe participă la eveniment.

SĂPTĂMÂNA EUROPEANĂ A MOBILITĂȚII a avut drept rezultat implementarea a peste opt mii de măsuri permanente, care vizează în principal infrastructurile pentru cicliști și pietoni, îmbunătățirea accesibilității transportului și sensibilizarea cu privire la comportamentul sustenabil în materie de transport.

SĂPTĂMÂNA EUROPEANĂ A MOBILITĂȚII este sprijinită financiar de către Direcția Generală Mobilitate și Transporturi a Comisiei Europene

Lobby în România vs. Lobby în UE

Lobby

A. Reflecții generale

Manifestare complexă, cu abordări variate, lobby-ul trebuie analizat şi supus unor minime reglementări, pentru a asigura o competiţie egală între toţi actorii şi a preveni distorsionarea procesului democratic.

Influenţarea proceselor decizionale de la nivelul autorităţilor publice (lobby, în sens general) reprezintă un fenomen continuu, care nu va dispărea, ci cel mult va fi reglementat pentru a construi o societate mai bună, care să ofere şanse egale de participare şi de schimbare tuturor. În fapt, avem de-a face cu un element pur democratic, participativ care implică prezenţa unui grup de cetăţeni activi, decişi să conteste statu-quo într-o manieră sau alta.

Această realitate este dată de faptul că trăim într-o lume complexă, pe care nu o putem schimba singuri, ci doar împreună. Dacă nu putem schimba lumea, va trebui să ne schimbăm odată cu ea, şi nu neapărat în bine. George Bernard Shaw a spus: „Omul rezonabil se adaptează la lume; omul nerezonabil persistă în încercarea de a adapta lumea la el. Prin urmare, întregul progres depinde de omul nerezonabil”[1]. Această încercare de a schimba lumea reprezintă poate o definiţie alternativă a lobbyului, văzut ca o provocare la ordinea prestabilită.

Aceasta ne aduce aminte de una dintre pildele biblice relevante pentru dorinţa de schimbare prin cooperare, şi anume cea narată în Evanghelia după Marcu, capitolul 2, versetele 1-12, unde se vorbește despre vindecarea paraliticului din Capernaum. Fără apel la detalii de substanță, doresc să accentuez faptul că, din dorinţa de a-L vedea pe Iisus, patru oameni s-au căţărat pe acoperişul clădirii, unde Acesta se afla, şi au făcut o gaură în el pentru a-l coborî pe al cincilea, un om bolnav aflat pe o targă. Aceştia au făcut ceva extraordinar – au văzut mulţimea adunată, și-au dat seama că nu pot intra şi au decis să fie nerezonabili pentru a schimba o stare de fapt defavorabilă interesului unei persoane aflate în suferință. Ca şi în lobby, avem un grup de oameni care au decis să pună înaintea lor interesul unei alte părţi (prietenul bolnav) şi au hotărât să coopereze, fiecare fiind conştient de importanţa contribuţiei individuale la efortul colectiv. Ei au reuşit numai unindu-şi forţele; demersul lor ar fi eşuat în cazul în care fiecare şi-ar fi văzut doar de interesele proprii[2].

A vorbi despre lobby înseamnă a vorbi despre democraţie, despre dreptul de asociere şi despre politică în sensul cel mai larg cu putinţă. Fiecare ar trebui să aibă dreptul de a interveni în luarea deciziilor pentru a preveni un dezechilibru. Lobby-ul are astfel rolul crucial de a aduce echilibrul de putere în orice formă de guvernare. Chiar şi cei mai buni legiuitori pot greşi dacă deciziile lor nu sunt supuse controlului sau contestării; chiar şi democraţia directă poate deveni o dictatură dacă puterea majorităţii nu este contrabalansată. Echilibrul instituţional poate fi deci realizat prin lobby.

Lobby-ul ne oferă totodată capacitatea de a fi flexibili şi adaptabili, de a nu rămâne ancoraţi în decizii luate într-un context care ţine de trecut. Această idee este ilustrată de un mare gânditor al antichităţii greco-romane, Cicero, care foloseşte în scrierile sale metafora navei-stat: „În politică este total iresponsabil să adopţi o atitudine de neclintit în vreme ce împrejurările evoluează permanent, iar oamenii de ispravă se răzgândesc. Să te agăţi de aceeaşi opinie indiferent de costuri nu a fost niciodată o virtute printre oamenii de stat. Când eşti pe mare, dacă nava ta nu poate ajunge în port este mai bine să fugi din faţa furtunii. Dacă însă poţi fi în siguranţă navigând în volte, numai un nerod ar ţine drumul drept în loc să schimbe traseul, ajungând astfel acasă. La fel, ţelul suprem al unui om de stat înţelept trebuie să fie pacea onorabilă a ţării sale, aşa cum am mai spus adeseori. Viziunea noastră este cea care trebuie să rămână constantă, nu vorbele”[3].

Aceasta nu înseamnă a renunţa la obiectivele majore, ci numai a schimba abordarea pentru a obţine aceste rezultate şi a face corecţiile de curs necesare (prin lobby, printre altele).

Ajungem astfel în vremurile noastre, unde metafora ciceroniană capătă o formă modernă, aceea a antifragilităţii, aşa cum a fost definită de Nicholas Taleb în deja faimoasa lucrare Antifragil. Ce avem de câştigat de pe urma dezordinii[4] – o proprietate a organismelor de a se adapta la variaţii extreme ale mediului înconjurător.

Lobby-ul, prin componenta sa de reactivitate, joacă astfel un rol cheie în abilitatea instituţiilor şi a societăţii de a prospera şi de a se perfecţiona în faţa dezordinii. Lobby-ul nu ne ajută să anticipăm aşa numitele „surprize strategice” (lebede negre în limbajul lui Taleb), care apar atunci când ne aşteptăm mai puţin. În schimb, ne ajută să construim acel sistem care poate face faţă acestor surprize şi prospera.

În editorialul său de opinie „Learning to Love Volatility”[5], Taleb enumeră o serie de cinci principii menite să transforme orice structură într-o structură antifragilă. La aproape fiecare principiu putem evidenţia rolul pozitiv pe care îl are lobby-ul în calitatea sa de catalizator al schimbării. Cu titlu de exemplu, regula nr. 3 „Ce e mic nu e doar frumos, ci şi eficient” ne atrage atenţia asupra pericolului unor structuri mamut, fie ele publice sau private, care sunt rigide şi nepregătite pentru schimbări bruşte. În acest caz, lobby-ul, reprezentând interese diferite, care contestă situația dată de facto sau de jure, poate să aducă noutatea necesară, atrăgând atenţia asupra nevoii de schimbare.

B. Studiul Lobby în România vs. Lobby în UE

Institutul European din România, în calitate de instituţie publică cu atribuţii în sprijinirea formulării şi aplicării politicilor Guvernului, a derulat și în cursul anului 2014 o politică activă de cercetare-dezvoltare în strânsă cooperare cu mediul privat (în cazul de față cu Asociaţia Registrul Român de Lobby). S-a urmărit prin aceasta promovarea unor politici publice riguros fundamentate, sprijinite pe analize şi dezbateri prealabile, care au avut ca rezultat apariția unui studiu de înaltă ținută științifică cu un impact pozitiv asupra vieţii cetăţenilor: un studiu dedicat modului în care este abordat fenomenul de lobby în România, în condițiile în care impactul acestuia asupra proceselor decizionale începe să fie din ce în ce mai vizibil.

IER a publicat astfel studiul Lobby în România vs. Lobby în UE, elaborat de o valoroasă echipă de cercetători din care au făcut parte prof. univ. Elena-Simina Tănăsescu (coordonator), Miruna Andreea Balosin, Cosmin Dima, Cristian Ducu, Ștefan Ilie Oanță şi Ramona Delia Popescu.

Abordând o tematică variată, autorii studiului au urmărit să clarifice și să prezinte aspecte precum: terminologia și conceptele necesare; grupuri de interese şi lobby în societatea românească; legislaţia română cu privire la lobby, aspectele eticii în activitatea de lobby.

”[…] prezentul studiu nu își propune să ofere o definiție standard a conceptului de lobby și nici să construiască un îndrumar pentru o viitoare reglementare, ci să exploreze opțiunile existente și, inclusiv pe baza unor experiențe înregistrate de state aflate în tranziție democratică, dar și de state cu vechime în reglementarea lobby, să deducă principalele consecințe pe care le-ar putea avea diferitele tipuri de reglementări cu privire la lobby în România”[6].

Clarificarea terminologică a conceptului de lobby presupune, în viziunea echipei de cercetare, definirea contextului democratic, mai precis a eventualei dihotomii dintre interesul general şi interesul particular. Această analiză a ținut seama de existența grupurilor de interese, permițând totodată o delimitare clară a lobby-ului de concepte conexe, precum cel de advocacy sau public relations. S-a ajuns cu acest prilej la identificarea unei definiții generice: „în sens larg, lobby-ul se referă la acţiunea de a influenţa decizia altora, indiferent dacă decizia vizată este una personală, a unui grup de indivizi ori a unei societăţi comerciale sau de natură guvernamentală”[7] (Capitolul I. Terminologie și concepte).

Odată identificate caracteristicile generale ale lobby-ului, studiul a urmărit inventarierea formelor sub care grupurile de interese s-au manifestat în spațiul public național, până în prezent, și prezentarea modului în care au realizat activități specifice lobby-ului, în absența unui cadru normativ clar. Studiul a încercat totodată să identifice impactul pe care acest fenomen l-a avut asupra formării democrației românești (Capitolul II. Grupuri de interese și lobby în societatea românească).

O realizare majoră a studiului este reprezentată de inventarierea tuturor tipurilor de reglementări și a tuturor tipurilor de norme juridice cu incidență asupra activităților de lobby. Cu acest prilej a fost realizată și o analiză calitativă a manierei în care respectivele standarde au contribuit la dezvoltarea lobby-ului în România, de manieră pozitivă sau negativă. Totodată, s-au subliniat diferențele dintre lobby și unele fapte cu caracter penal, subliniindu-se în mod repetat diferența dintre lobby și trafic de influență (Capitolul III. Legislația română cu privire la lobby).

Perspectiva etică asupra lobby-ului se referă la faptul că „accentul este pus pe auto-reglementare, adică pe dezvoltarea unor mecanisme de natură etică la nivelul corpului de profesionişti şi organizaţii care reprezintă interesele proprii sau ale unui/unor terţi”[8]. Normele etice, aflate încă in statu nascendi, beneficiază de o atenție sporită din partea autorilor, oferind plusvaloare studiului în raport cu alte lucrări elaborate în România. Autorii consideră că lobby-ul capătă o serie de valori caracteristice: integritatea, transparenţa, confidenţialitatea şi acurateţea[9] (Capitolul IV. Etica în activitatea de lobby).

În analiza evoluțiilor interne, lucrarea ia în calcul și evoluțiile similare pe plan european și național, reușind să demonstreze „faptul că lobby-ul şi grupurile de interese sunt componente legitime ale unei democraţii liberale şi participative”[10].

Prezentând soluții identificate de tip reglementare (hard law) vs. auto-reglementare (soft law), studiul oferă decidenților și tuturor părților interesate o abordare echilibrată care pune accentul pe transparență și pe necesitatea „recunoașterii deschise a existenţei fenomenului de lobby”[11] (Concluzii: Transparența intereselor și a activităților de lobby).

Putem în final concluziona faptul că, „fără a oferi rețete miraculoase, studiul reprezintă o foarte utilă invitație la dezbatere și reflecție, pe un subiect complicat, care oferă mai multe posibile soluții”[12].

C. Conferința de lansare, cu tema Lobby, de la teorie la practică. Implicații asupra politicilor publice, mediului de afaceri și ONG-urilor în România

Capacitatea generatoare de dezbateri și reflecții a studiului a fost evidențiată în data de 31 martie 2015, cu prilejul conferinței de lansare.

Cu o audiență numeroasă formată din reprezentanţi ai Parlamentului României, Ministerului Justiției, Institutului European din România, ai mediului academic şi de afaceri, experţi în domeniul afacerilor europene, ai lobby-ului, precum şi din reprezentanţi ai societăţii civile, mass-media etc., conferința s-a dovedit a fi un teren fertil dezbaterii publice pe un subiect controversat. Complexitatea temei a fost subliniată de dna Laura Florea, preşedinta Asociaţiei Registrului Român de Lobby, care a declarat: „Lobby-ul este o formă de comunicare din ce în ce mai complexă, inclusiv în ceea ce îi priveşte pe politicieni, iar transparenţa ar trebui să fie cuvântul de ordine”[13].

Conferința Lobby, de la teorie la practică. Implicații asupra politicilor publice, mediului de afaceri și ONG-urilor în România este disponibilă online aici.


[1] George Bernard Shaw, Man and Superman (1903) ”Maxims for Revolutionists”.
[2] Pentru mai multe detalii, a se vedea și John C. Maxwell, Meditați! Teme de gândire pentru lideri, traducere de Marius Chitoșcă, Editura Curtea Veche, București, 2012.
[3] Marcus Tullius Cicero, Cum se conduce o ţară: Ghid antic pentru liderii moderni, Selecţia textelor şi introducere de Philip Freeman, Cuvânt-înainte şi studiu de George Cristian Maior, traducere de Carmen Dumitrescu, Editura Rao, Bucureşti, p. 55.
[4] Nassim Nicholas Taleb, Antifragil. Ce avem de câştigat de pe urma dezordinii, traducător Cornelia Dumitru, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014.
[5] Idem, „
Learning to Love Volatility” in The Wall Street Journal, 16 noiembrie 2012.
[6] Elena-Simina Tănăsescu (coordonator), Lobby în România vs. Lobby în UE, Institutul European din România, București, 2015, p. 21.
[7] Elena-Simina Tănăsescu (coordonator), Lobby în România vs. Lobby în UE, Institutul European din România, București, 2015, p. 33.
[8] Ibidem, p. 99.
[9] Ibidem, p. 108.
[10] Ibidem, p. 114.
[11] Ibidem, p. 118.
[12] Gabriela Drăgan, „Cuvânt înainte”, în vol. Lobby în România vs. Lobby în UE, Institutul European din România, București, 2015, p. 8.
[13]
Sinteza Conferinței.


Dr. Mihai Sebe
Expert în cadrul Serviciului Cercetare și Formare în Afaceri Europene
Institutul European din România

* Articol apărut prima dată în cadrul Newsletter-ului IER, an VII, nr. 73, mai 2015

Sursa: Juridice.ro

Sinteza Audierii Publice: “Regionalizarea României – De ce?”

Implicat

CADRUL GENERAL AL AUDIERII PUBLICE

Regionalizarea României prezintă perspective, mize și oportunități reale, istorice pentru fiecare cetățean, dar și provocări pe măsură.

,,Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse” (ATUE 2020), adoptată în 19 mai 2011, reafirmă drept obiectiv comun al UE coeziunea teritorială.

,,Considerăm că obiectivele UE definite în Strategia Europa 2020 pentru creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii pot fi îndeplinite doar dacă se ia în considerare dimensiunea teritorială a strategiei, întrucât oportunitățile de dezvoltare variază de la o regiune la alta.”[1]

În prima parte a anului 2013, România trebuie să fundamenteze şi să stabilească care îi sunt obiectivele tematice de dezvoltare pentru perioada 2014–2020.

În baza unui Cadru Strategic Comun al Comisiei Europene, România va trebui să elaboreze, în cooperare cu partenerii de dialog, precum şi în dialog cu Comisia Europeană, un set de documente de programare, între care Contractul / Acordul de Parteneriat, respectiv documentul strategic naţional care fundamentează și stabilește obiectivele tematice de dezvoltare ale României pentru perioada 2014-2020, inclusiv cu alocarea indicativă a fondurilor europene destinate țării noastre pentru noul ciclu bugetar european de 7 ani.

În acest context, Academia de Advocacy a inițiat, la Timișoara, în data de 23 noiembrie 2012, audierea publică cu tema ,,REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – DE CE?”, considerând necesară și oportună declanșarea unui proces real, consecvent și gradual de largă consultare publică pe tema regionalizării României. De ce? Pentru a evidenția valoarea și forța deciziilor publice fundamentate și legitimate prin consultare publică și, mai ales, pentru a se vizibiliza rolul și potențialul real al implicării celor interesați în procesul de formulare și luare a deciziilor publice.

Audierea publică ,,Regionalizarea României – De ce?” a avut drept obiectiv general relansarea temei regionalizării pe agenda publică pornind de la noi premise, respectiv pornind strict de la analiza și dezbaterea publică a rolului, nevoii și oportunității regionalizării României. Numai în contextul identificării și stabilirii clare a nevoii, dacă ea există, dezbaterea publică poate continua despre modalități, criterii, etape, riscuri, beneficii.

Astfel, în data de 23 noiembrie 2012, în cadrul audierii publice ,,Regionalizarea României – De ce?”, organizată la Timișoara, Academia de Advocacy a invitat pe toți cei interesați să își exprime argumentat punctul de vedere, prin răspunsul în scris la următoarele întrebări:

  1. Are nevoie România de regionalizare? De ce?
  2. Ce tip de decizii și competențe sunt necesar a fi transferate la nivel regional?
  3. Cum ne organizăm pentru un proces durabil și eficient al regionalizării?
  4. Cum pot regiunile să sporească coeziunea socială, economică și teritorială a țării și care sunt riscurile să o submineze?

Audierea publică este o procedură transparentă şi riguroasă, de colectare de opinii fundamentate, prin care orice grup, organizaţie, instituţie şi persoană fizică interesată îşi poate aduce contribuţia în definirea şi adoptarea  politicilor publice de interes local, naţional şi internațional. În acest scop, organizatorii pun la dispoziția celor interesați o bibliografie publică consistentă, din care extrag o premisă riguroasă de dezbatere, denumită motivație, pe baza căreia cei interesați își pot formula opinii argumentate. Detalii asupra procedurii, a regulamentului de participare, a bibliografiei și a altor elemente organizatorice se regăsesc la www.advocacy.ro și www.implicat.info. În scopul realizării unei cât mai largi consultări publice, Academia de Advocacy a transmis peste 2.500 de invitații directe în medii diverse, complementare, direct implicate și/sau interesate de problematica regionalizării. În demersul de structurare a grupurilor de interese, s-au avut în vedere atât decidenți publici și lideri politici locali, regionali, naționali și europeni, cât și reprezentanți din toate mediile societății civile, locale și naționale. De asemenea, pentru a asigura caracterul absolut deschis al audierii publice inițiate și pentru a facilita implicarea tuturor celor interesați de tematica regionalizării, Academia de Advocacy a adresat invitația și prin anunț în media scrisă națională, prin informări succesive pe canale social media (site-uri, facebook, twitter, blog-uri) și prin afișarea outdoor pe panou electronic în Timișoara. Invitația a fost multiplicată substanțial, prin retransmiterea către diverse alte grupuri interesate, cu precădere de către membrii activi ai rețelei celor 800 de beneficiari ai proiectului strategic al Academiei de Advocacy ,,Partener Activ și Implicat”.

STRUCTURAREA ȘI ORGANIZAREA OPINIILOR COLECTATE

Tematica regionalizării României și acțiunea de mobilizare coordonată de Academia de Advocacy, în scopul implicării reale a părților interesate în audierea publică, au generat colectarea, conform procedurii de audiere publică, a 251 de opinii scrise conținând răspunsuri la întrebările motivației audierii publice. Acestea sunt prezentate public la www.advocacy.ro şi www.implicat.info.

Organizarea opiniilor colectate a urmărit:

  • aria de acoperire geografică a celor interesați de subiect;
  • structurile societății civile și ale mediului politic, interesate de tematica pusă în discuție;
  • organizarea opiniilor pro regionalizare, împotriva regionalizării și a celor indeciși încă.
  • numărul și structura celor care au susținut verbal opinia scrisă, transmisă deja ante eveniment.

Având în vedere specificitatea temei regionalizării, din perspectiva teritorial geografică analiza  opiniilor scrise colectate evidențiază proveniența acestora din toate regiunile de dezvoltare ale țării, respectiv din 31 de județe ale țării, răspunzând criteriului relevanței prin prisma acestui criteriu.

În ceea ce privește structura opiniilor, 86% reprezintă ponderea opiniilor scrise colectate din partea societății civile, respectiv 217 opinii, iar 14% reprezintă ponderea opiniilor scrise ale decidenților politici, respectiv 34 de opinii.

Raportat la domeniile de activitate ale depozanților, opiniile scrise ale reprezentanţilor societăţii civile relevă următoarea distribuţie: reprezentanţi ai ONG urilor – 62 de depoziţii, ai sistemului de învăţământ – 35 de depoziţii, ai mediului de afaceri – 60 de depoziţii, ai sindicatelor – 24 depoziţii, cetăţeni – 15 depoziţii. Dintre cele 8 Agenții de Dezvoltare Regională, direct interesate de subiectul regionalizării, 4 s-au implicat prin formularea opiniei scrise, respectiv agențiile din regiunile Vest, Centru, Sud – Vest și Nord – Est.

Structura opiniilor scrise exprimate de către decidenţii politici reliefează un spectru destul de larg de instituții şi nivele de decizie, şi anume: decidenţi locali – 12 depoziţii, consilii judeţene – 7 depoziţii, ministere – 3 depoziții, parlamentari și europarlamentari – 8 depoziţii, urmaţi de membri ai unor partide politice şi candidaţi în alegerile parlamentare.

Analizând cele 251 de opinii scrise colectate prin prisma poziționării față de oportunitatea sau nu a eventualei regionalizări a României, a rezultat următoarea structură:

  • 77,29%, respectiv 194 de opinii scrise pro-regionalizare;
  • 14,34%, respectiv 36 de opinii scrise contra-regionalizare;
  • 8,37%, respectiv 21 de opinii scrise colectate ale celor indeciși sau care nu doresc să își asume o poziție inechivocă în acest moment al consultării publice.

Pentru susţinerea verbală a depoziţiilor în timpul audierii publice s-au înscris 41 de vorbitori. Numărul efectiv al vorbitorilor care şi-au susţinut și potențat public depoziţia s-a ridicat la 36 de persoane, ceea ce reprezintă 14,4% din numărul total al celor care au prezentat o depoziţie scrisă, procedura audierii publice impunând cerinţa depunerii în prealabil a unei depoziţii scrise pentru susţinerea verbală în timpul evenimentului propriu-zis. Fiecare dintre vorbitori a avut la dispoziţie un timp alocat egal, limitat la 3 minute, judicios contorizate, pentru susţinerea publică a depoziţiei, ceea ce a creat şanse egale pentru toţi cei înscrişi.

Dintre cei 36 de depozanți vorbitori:

  • 11 au fost decidenți politici, respectiv 1 europarlamentar, 1 parlamentar, 2 reprezentanți de Consilii Județene, 5 decidenți locali (primari, consilieri locali) și 2 membri de partid;
  • 25 de reprezentanți ai societății civile, respectiv:
    • 1 reprezentant al Agenției de Dezvoltare Regională Vest,
    • 10 reprezentanți ai mediului de afaceri,
    • 7 reprezentanți de ONG-uri,
    • 2 reprezentanți de sindicate,
    • 5 reprezentanți ai sistemului de învățământ.

Este de subliniat că procedura de audierea publică nu reprezintă o tehnică de realizare a unei anchete de opinie sau sondaj. Prin urmare, nu are importanţă şi nici relevanţă ştiinţifică ponderea cu care îşi marchează prezenţa fiecare dintre categoriile de depozanţi subliniate mai sus. Mult mai importante, în contextul preocupărilor, sunt argumentele care se aduc fie de o categorie, fie de cealaltă, de preopinenţi, argumente ce se pot constitui pe mai departe într-o bază de documentare a unor decizii viitoare, în raport cu tema supusă consultării şi dezbaterii publice.

CUPRINSUL RAPORTULUI SINTEZĂ

În baza tuturor acestor documente specifice audierii publice, conform procedurii, redăm în cele ce urmează sinteza opiniilor scrise colectate de către Comisia de Inițiere a audierii publice și sintetizate, structurat în jurul întrebărilor audierii publice, de către Comisia de Experți a acesteia.

  1. Întrebarea nr.1

Are nevoie România de regionalizare? De ce?

La această primă întrebare a audierii publice, considerată izvor sau condiționalitate pentru toate celelalte întrebări ale audierii, și nu numai, s-a colectat un număr de 194 de opinii (depoziții) afirmative cu privire la nevoia de regionalizare a României.

Alături de acestea, s-a mai colectat un număr de 36 de opinii (depoziții) negative, care nu susțin nevoia de regionalizare a României.

Până la totalul de 251 de opinii (depoziții) scrise colectate, au mai fost 21 de opinii (depoziții) ale celor indeciși sau care nu își asumă public niciuna din poziții – pro sau contra.

Analiza comparativă a argumentelor fiecărui grup de interese astfel coagulat – în raport de poziționarea față de tema regionalizării României – oferă oportunitatea fundamentării reale, pertinente, pe fond a deciziilor publice viitoare în privința etapelor și temelor ulterioare de dezbatere publică, atât pentru decidenți, cât și pentru experți și societatea civilă, în general.

Principalele argumente care susțin ideea și nevoia de regionalizare a României, sintetizate în cele ce urmează, în ordinea importanței lor, prin prisma frecvenței cu care au fost enunțate în opiniile scrise colectate și analizate, sunt:

  1. eficientizarea procesului decizional public și, implicit, o mai bună gestionare a resurselor publice, precum și a tuturor resurselor disponibile, în general, limitate și constant insuficiente în raport cu nevoile, argument susținut de o serie de alte argumente specifice subsecvente, cum ar fi:
    • reducerea costurilor și a birocrației în sistemul administrativ public în general, prin simplificarea și optimizarea administrației publice, în contextul regionalizării;
    • corelarea deciziilor publice cu nevoi și probleme specifice, precum și cu oportunități de dezvoltare specifice, diferite și diverse de la o regiune la alta;
    • necesitatea susținerii și chiar a accelerării descentralizării din mai multe puncte de vedere:
  • economic: un management regional competent și motivat, cu un instrument legislativ corespunzător și flexibil ar trebui să reușească creșterea nivelului economic al regiunii mult mai bine decât actuala formulă de organizare constrânsă legislativ și deseori decizional la nivel național;
  • financiar: gestionarea regională aproape în totalitate a veniturilor și cheltuielilor, centralizarea națională doar a unei părți din veniturile regionale, în scopul menținerii în funcțiune a instituțiilor naționale, eliminarea pierderilor financiare datorate unor decizii politice de redirecționare, către instituții și entități inutile sau neperformante, a unei părți din venituri;
  • administrativ: actualul mecanism administrativ este ineficient și mare consumator de resurse; structura ierarhică a administrației României nu este stufoasă, însă modul de funcționare este adesea sincopat, lipsit de suplețe și perceput drept costisitor; la nivel regional se pot organiza aparate administrative eficiente, cu minim de resurse umane, dar puternic informatizate;
    • transparentizarea actului decizional public și o mai mare și mai bună accesibilitate la informații de interes public, datorită apropierii de cetățean și nevoile sale, comparativ cu nivelul național, fapt ce va induce și:
  • o mai mare responsabilizare a decidenților;
  • reducerea corupției în administrația publică;
    • incapacitatea actualelor structuri administrativ-politice de a colabora și coopera pe palierul interjudețean / regional;
  1. creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene, corelat cu o mai eficientă și eficace utilizare a acestor fonduri, prin:
    • posibilitatea integrării proiectelor mici, disparate la nivel local, în proiecte strategice, de anvergură la nivel regional;
    • prin extragerea lecțiilor învățate din perioada experiențelor 2007-2013;
  2. stimularea și susținerea dezvoltării economice, în general, și, implicit, prin aceasta reducerea disparităților și decalajelor economice interjudețene și interregionale;
    • din acest punct de vedere, esențial este obiectivul general de dezvoltare a resurselor umane, promovarea ocupării și a incluziunii sociale, în baza experiențelor știut fiind faptul că, economia locală nu poate prezenta o diversitate și specificitate corespunzătoare așteptărilor cetățenilor, iar cetățenii își cunosc și recunosc capacitatea de mobilitate profesională și geografică și o valorifică ca atare, în măsura oportunităților existente, cu precădere într-un areal maximal regional;
    • simplificarea accesului la resurse a mediului de afaceri autohton;
  3. nevoia de identificare identitară, precum și nevoia de notorietate a regiunilor, esențiale pentru întărirea spiritului de apartenență, încredere și solidaritate a populației, toate acestea contribuind la potențarea și nu împotriva identității naționale a statului român unitar;
    • facilitarea interacțiunilor socio-economice la nivel regional este importantă.

Ministerul Afacerilor Europene, în depoziția transmisă Comisiei de Inițiere a audierii publice, menționează faptul că, ,,regionalizarea (modificarea organizării administrativ-teritoriale) este o decizie naţională majoră, care are impact asupra planificării dezvoltării economico-sociale naţionale în ansamblu (inclusiv privind selectarea priorităţilor de finanţare din fonduri europene), asupra sistemului de gestiune a fondurilor UE post-2013 şi, potenţial, asupra sistemului de cofinanţare, în măsura în care acest proces se concretizează în constituirea unor structuri administrativ-teritoriale la nivelul noilor regiuni.”

Ministerul Afacerilor Europene este autoritatea publică responsabilă cu elaborarea proiectului Contractului / Acordului de Parteneriat cu Comisia Europeană de fundamentare şi stabilire a obiectivelor tematice de dezvoltare ale României, pentru alocarea indicativă a fondurilor europene în perioada 2014–2020.

Principalele argumente enunțate împotriva ideii și nevoii de regionalizare a României sunt sintetizate în cele ce urmează, în ordinea importanței lor, prin prisma frecvenței cu care au fost enunțate în opiniile scrise colectate și analizate:

  1. accentuarea disparităților interregionale, pe fondul dezvoltării accentuate și disproporționate a marilor aglomerări urbane și a capitalelor de regiuni, în detrimentul localităților periferice ale acelorași regiuni, în detrimentul orașelor mici și a zonelor rurale;
    • pierderea locurilor de muncă în instituțiile administrative vizate de procesul regionalizării;
  2. nivelul ridicat al costurilor pe care le implică procesul complex și îndelungat al regionalizării României, costuri ce vor fi suportate din resurse publice, deci din banii contribuabililor;
  3. momentul nepotrivit, în primul rând corelat cu contextul actual al crizei economice globale, dar și din perspectiva planificării noului ciclu bugetar european, momentul fiind apreciat ca fiind tardiv sub acest aspect;
  4. fezabilitatea și chiar oportunitatea decuplării obiectivului descentralizării de cel al regionalizării, pe ideea că o bună descentralizare decizională se poate realiza și în afara procesului de regionalizare;
  5. creșterea birocrației, datorită multiplelor schimbări legislative necesare, precum și datorită etapelor indispensabile ale tranziției de la actuala formă de organizare administrativă spre cea regională;
  6. teama de riscul federalizării României, a enclavizării anumitor zone ale țării, a pierderii identității naționale, istorice, a federalizării chiar a UE, corelate cu suspiciunea legată de poziționarea contra regionalizării a unor state membre ale UE, precum și a unor politicieni autohtoni;
  7. nesoluționarea problemei calității și eficienței dialogului cu decidenții, chiar dacă din punct de vedere geografic aceștia vor fi mai aproape fizic de cetățeni în eventualitatea unui proces al regionalizării, comparativ cu nivelul național.

Între argumentele pro și contra balansează un număr de 10 depozanți, care nu au adoptat o poziție clară, neechivocă nici într-un sens, nici în altul.

Alături de aceștia, mai există o categorie de 11 depozanți care nu și-au asumat public o poziție pro sau contra. Printre argumentele invocate în acest caz se numără:

  1. nevoia de studii și analize de impact a unor alternative de regionalizare a României;
  2. lipsa unui proiect sau pachet legislativ concret privind regionalizarea;
  3. slaba informare a populației cu privire la acest subiect.

CONCLUZIILE privind nevoia de regionalizare a României

Având în vedere că răspunsul la această întrebare reprezintă fundamentul analizării stadiului de înțelegere asupra demarării sau nu a unui proces de regionalizare, Comisia de Experți evidențiază caracteristica principala de diversitate, extrasă din analiza celor 251 de depoziții colectate. Pe acest considerent, multitudinea de argumente poate fi, la rândul ei segmentată pe mai multe categorii, respectiv argumente (şi contra-argumente) de ordin general şi, respectiv argumente specifice de natură: istorică, economică, socială şi demografică, culturală şi de tradiţii, politice şi administrative şi, nu în ultimul rând, argumente de ordin democratic, etc. Nu lipsesc nici argumentele care traversează ca o orizontală aceste categorii identificate. (Anexa 2) Totodată, se remarcă că nu lipsește nici categoria argumentelor care, în fapt, ţin mai mult de supoziţii, deziderate, aşteptări şi nu reprezintă factori de influenţă, în sensul unei analize de cauzalitate între fenomenul regionalizării administrative – teritoriale şi aceste motivații invocate de participanţi în unele de luări de poziţii.

Nu lipsesc nici opinii în care un argument evidenţiat ca fiind favorabil să fie perceput de un alt depozant ca fiind din categoria contrară. Astfel, ca exemplu, regionalizarea este văzută ca un factor integrator şi catalizator pentru coeziunea socială şi economică a României în UE, în timp ce tot regionalizarea este percepută ca un factor de dezagregare socială şi economică şi ca o vulnerabilitate la adresa integrării în UE.

În cuprinsul depoziţiilor este împărtășit faptul că, necesitatea reformei administrative – teritoriale a devenit un fapt acceptat, atât de către societatea civilă, de mediul academic, dar şi de autorităţile publice, care şi-au propus, într-o primă etapă, adoptarea unor măsuri concrete cu privire la procesul de descentralizare. Se subliniază faptul că, primele schimbări semnificative în întărirea democraţiei locale au avut loc doar după anul 2000, când judeţele au început să preia din ce în ce mai multe atribuţii de la guvernarea centrală, fiind în mod paralel întărită şi legitimitatea lor democratică, ca urmare a alegerii prin vot direct a preşedinţilor de consilii judeţene. (…) În schimb, regiunile au rămas şi astăzi nişte entităţi fără legitimitate democratică, cu scop pur statistic şi de implementare a politicilor de dezvoltare.

Totodată, se asumă că regionalizarea, la nivel european, nu numai în România, va reforma fundamental relațiile dintre UE și Statele Membre, pe de o parte, și relațiile dintre fiecare dintre acestea și diversele entități regionale de pe teritoriul lor, pe de altă parte.

La nivelul unei regiuni poate fi valorificat mai eficient parteneriatul pe tot lanțul de planificare, implementare și monitorizare a unei politici publice (fenomen vizibil mai ales în cazul unor state mari, cum este România). De asemenea, aplicarea principiului subsidiarității constituie o contribuţie importantă la construcţia unei democraţii autentice în România, bazate pe legitimitate egală a diferitelor niveluri de putere: local, judeţean, regional şi naţional. Prin urmare, e nevoie de un transfer real de putere dinspre Bucureşti spre entităţi mai mici, care pot gestiona eficient resursele, iar aceste entităţi pot fi regiunile.

Se admite faptul că, regionalizarea este în primul rând  o problemă naţională,  care necesită discutarea şi armonizarea întregii ei suite de abordări şi nuanţe specifice: precauţii privind intenţiile naţionaliste, rezerve faţă de federalizare, grija pentru păstrarea tradiţiilor, pentru menajarea identităţii locale, pentru păstrarea unui nivel eficient de reprezentativitate administrativă şi politică a oamenilor, etc. Pe lângă toate acestea, apare apoi componenta costurilor cu care se va derula o astfel de reformă administrativ – teritorială în raport cu beneficiile prezumtive.

Prezenta secţiune a Raportului s-a focalizat pe un efort de sinteză în condiţiile menţinerii conformităţii calitative asupra opiniilor exprimate de către participanţi şi nu a interpretării acestora.

  1. Întrebarea nr.2

Ce tip de decizii și competențe sunt necesar a fi transferate la nivel regional?

Întrebarea a doua a audierii publice a avut drept scop colectarea de opinii, scrise și verbale, referitoare la modelul optim de regionalizare.

Toți cei care au conchis recunoscând și admițând nevoia de regionalizare a României, respectiv cei 194 de depozanți ai audierii publice, au fost invitați să contribuie mai departe la procesul de consultare publică declanșat, prin adresarea, de asemenea argumentată, și a următoarelor întrebări din motivația audierii publice.

Opiniile analizate de către membrii Comisiei de Experți s-au structurat în jurul următoarelor aspecte cheie:

  1. sensul și cadrul transferului de putere;
  2. gradul și modul de concret de realizare a transferului de putere;
  3. gradul și modul de valorificare a structurilor administrative existente, pe diferite nivele.

În general, este acceptată și promovată ideea necesității transferului real și semnificativ de putere de la centru spre nivelul regional. Într-o pondere mai mică este susținută și necesitatea realizării unui transfer de putere dinspre nivelul județean/local spre cel regional.

În privința structurii instituționale care să preia la nivel regional puterea decizională, ideile colectate sugerează, în ordinea importanței prin prisma frecvenței apariției lor, următoarele:

  • nevoia unui for executiv, cu putere decizională, dar fără putere legislativă, care să elaboreze, planifice și implementeze strategia specifică regiunii administrate;
  • nevoia unui for legislativ, cu rol de reprezentare a cetățenilor regiunii în procesul decizional public, for care poate fi:
  • conform opiniilor majoritare pe acest subiect, ales prin votul direct al cetățenilor;

sau

  • conform unor opinii minoritare, numit sau ales din rândul aleșilor de la nivelele administrative inferioare (local / județean).

Majoritatea propunerilor inclină spre necesitatea unui for legislativ cu putere de a promulga legislație în conformitate cu cadrul stabilit de legislația națională și doar o minoritate a opiniilor apreciază oportună împuternicirea forului legislativ regional cu putere de a promulga legislație primară.

În privința modului concret de realizare a transferului de putere la nivel regional, majoritatea opiniilor apreciază oportună complementaritatea transferului de putere în plan administrativ cu cel din plan economic, financiar, fiscal, și nu numai.

Referitor la gradul transferului de putere, opiniile sunt împărțite relativ echilibrat între:

  • oportunitatea descentralizării pe multiple paliere (administrativ, economic, financiar, fiscal)

și

  • oportunitatea legiferării autonomiei regionale, similar pe multiple planuri.

Nu în ultimul rând, unii depozanți atrag atenția asupra necesității înființării la nivel regional a unor organisme cu rol consultativ, pe modelul celor existente la nivel european (Consilii Economice și Sociale Regionale).

Majoritatea depozanților apreciază utilă continuarea procesului de regionalizare pe baza structurii actualelor regiuni de dezvoltare. De asemenea, majoritatea opinează în favoarea păstrării nivelului decizional județean, chiar și în varianta reducerii competențelor prin transferul către nivelul regional, deși nu puține sunt și opiniile care susțin desființarea nivelului decizional județean și a prefecturilor.

CONCLUZIILE privind modul optim de regionalizare

Din analiza depozițiilor colectate, Comisia de Experți a extras următoarele concluzii:

  • În cazul alegerii regionalizării României, trebuiesc stabilite mai întâi abordări clare de operaționalizare a relației cu puterea centrală, de tipul: reprezentativitate în elaborarea și negocierea documentelor strategice, a programelor de dezvoltare pe diverse domenii; definirea puterii decizionale și de reglementare regională; definirea statutului juridic; implicarea în procesele legislative care le afectează interesele, inclusiv strategiile de dezvoltare socio – economică; libertatea de a-și determina structurile interne; partajarea de competențe cu autoritățile centrale; definirea structurii surselor de venituri, ca o combinație între resurse proprii/atrase și resurse transferate de la bugetul de stat; etc.
  • În cazul alegerii regionalizării României, modelul regional administrativ teritorial actual poate fi consolidat cu costuri minime.
  1. Întrebarea nr.3

Cum ne organizăm pentru un proces durabil și eficient al regionalizării?

A treia întrebare a audierii publice a vizat identificarea aspectelor cheie care să asigure un bun proces al regionalizării României, deziderat definit prin caracteristicile durabilității și eficienței.

Opiniile analizate de către membrii Comisiei de Experți au relevat aspecte esențiale pentru un bun proces al regionalizării din multiple perspective, și anume:

  1. a criteriilor de fundamentare a regionalizării, pentru consistența procesului;
  2. a actorilor necesar a fi implicați, pentru legitimitatea și calitatea procesului;
  3. a etapelor necesare și a secvențialității lor, pentru durabilitatea și eficiența procesului;
  4. a aspectelor tehnice, pentru sustenabilitatea procesului.

Marea majoritate a depozanților au menționat necesitatea unui mix al criteriilor de regionalizare. Totuși, prin prisma frecvenței, cel mai des au fost amintite criteriile legate de istorie, cultură și valori comune. Acestea sunt urmate, îndeaproape, de criteriile socio-economice și de resurse, inclusiv prin prisma complementarității resurselor, nu numai prin prisma existenței sau nu a lor în regiune. Aproape la fel de importante sunt și criteriile demografice și teritoriale. Minoritar, mai sunt menționate criterii de mediu, funcționale, de infrastructură, administrative, educaționale.

Actorii necesar a fi implicați în procesul regionalizării sunt: experții, mediul academic, funcționarii publici profesioniști, specializați și cu experiență, dar apolitici, formele structurate ale societății civile, populația, în general, precum și decidenții publici și politici.

În ordinea frecvenței amintite, primele 2 etape cheie, indispensabile procesului de regionalizare, s-au desprins a fi:

  • consultarea publică reală a părților interesate și/sau direct implicate;
  • fundamentarea științifică a proiectului de regionalizare prin realizarea de studii, cercetări, analize de impact, analize comparative ale modelelor de succes din alte țări, cu diseminarea publică a rezultatelor obținute.

Nu lipsită de importanță este și informarea și conștientizarea populației atât cu privire la avantajele și dezavantajele regionalizării, desprinse din studiile și analizele efectuate, cât și cu privire la rezultatele dezbaterilor publice efectuate.

Conform opiniilor colectate și sintetizate, sustenabilitatea procesului de regionalizare depinde:

  • covârșitor, de modificarea Constituției;
  • semnificativ, de adaptarea cadrului legislativ specific pentru înființarea și funcționarea regiunilor;
  • nu în ultimul rând, de rezultatul unui eventual referendum național pe tema regionalizării.

CONCLUZIILE privind procesul optim de regionalizare

În urma analizei opiniilor culese raportat la întrebarea „Cum ne organizăm pentru un proces durabil și eficient regionalizării?”, Comisia de Experți a extras următoarele concluzii:

  • necesitatea fundamentării, prin studii și analize a oricărui demers intermediar care conduce spre regionalizare;
  • necesitatea atragerii de expertiză din societatea civilă în elaborarea analizelor și studiilor care vor fundamenta pașii de urmat spre regionalizare;
  • implicarea părților interesate, inclusiv din mediul socio – economic (agenții de dezvoltare, camere de comerț, patronate, IMM-uri, sindicate) în elaborarea etapelor de transpunere a modelelor regionale;
  • necesitatea informării constante a populației asupra etapelor parcurse și a rezultatelor obținute;
  • necesitatea consultării părților interesate, a grupurilor largi de populație cu privire la posibilele etape sau modele de urmat;
  • necesitatea analizării modificării Constituției și a cadrului legislativ, în urma alegerii modelului regional acceptat prin consens și/sau referendum.
  1. Întrebarea nr.4

Cum pot regiunile să sporească coeziunea socială, economică și teritorială a țării și care sunt riscurile să o submineze?

A patra întrebare a audierii publice, și ultima, cumulează 2 întrebări, și anume: una referitoare la potențialul regionalizării de a spori coeziunea economică, socială și teritorială a României și una opusă, referitoare la eventualele riscuri de a submina tocmai această coeziune prin procesul de regionalizare.

  1. Regionalizarea ar spori coeziunea economică, socială și teritorială a României dacă:
    • s-ar realiza prin consens politic ferm, consens social și consens economic, consensualități îndeplinite prin intermediul dialogului;
    • s-ar baza pe cooperare, colaborare, parteneriate inter-județene și inter-zonale (inclusiv cu nivelul central), precum și în plan transfrontalier;
    • ar stimula dezvoltarea culturii competitivității și a concurenței între regiuni;
    • ar reuși un management performant (conectat la nevoi, prin prioritizare în funcție de necesitățile regionale reale, prin întărirea capacității instituțiilor regionale, prin soluționarea promptă a deficiențelor intra și interregionale în perioada de tranziție, prin simplificarea procedurilor);
    • ar prioritiza și facilita  investiții strategice regionale privind inovația, cercetarea, mediul universitar, mediul sanitar și de urgență, infrastructura;
    • ar exploata capacitatea coezivă a polilor de creștere;
    • ar reuși valorificarea optimă a resurselor naturale, umane, culturale, de tradiții, a etosului regiunii;
    • ar facilita politici juste de redistribuire, precum și ,,suportarea” optimă a gradului de îndatorare al țării între regiuni;
    • ar acorda atenție redistribuirii leadership-ului politic în teritoriu și evitării exceselor de naționalism;
    • nu în ultimul rând, ar iniția schimbarea de mentalități.

În contextul dezbaterilor privind transferul de putere, diferența majoră în contribuția sau nu a regionalizării la coeziunea economică, socială și teritorială a țării va fi dată de puterea legislativă delegată regiunilor, și nu de cea executivă sau de dimensiunea bugetului pe care îl vor gestiona.

  1. Principalul risc al subminării coeziunii economice, sociale și teritoriale a României prin procesul regionalizării este, în mod covârșitor, considerat a fi perpetuarea și chiar adâncirea decalajelor și a diferențelor economice și culturale, prin polarizarea resurselor la nivel aglomerărilor urbane, prin tendințe de centrifugare, prin apariția fenomenului de enclavizare sau segregare a unor zone ale țării.

Principalele soluții de minimizare a acestui risc, enunțate de către depozanți, se referă la:

  • necesitatea unui stat puternic, cu un cadru legislativ clar și unitar și cu menținerea unor pârghii de planificare și control la nivel central;
  • buna planificare financiară a regiunilor, prin:
  • cadru de reglementare al autonomiei financiare a regiunilor, în cazul în care aceasta este opțiunea;
  • reguli de prioritizare a cheltuielilor din bugetele regionale și mecanisme de corecție financiară, care să minimizeze diferențele de alocare a resurselor;
  • stabilirea unui plafon de îndatorare, care să țină cont inclusiv de datoriile existente;
  • alocarea directă a resurselor de către autoritățile locale, evitându-se astfel polarizarea de la centru către regiune;
  • mecanisme de solidaritate, care să permită redistribuirea către zonele sărace;
    • canalizarea optimă a fondurilor structurale de coeziune și reconstituirea sistemului național de asigurare a resurselor naționale de cofinanțare;
    • exploatarea capacității coezive a polilor de creștere;
    • realizarea infrastructurilor în sistemele de comunicații și transporturi;
    • colaborarea transfrontalieră;
    • reprioritizarea criteriilor istorice, culturale, etnice în procesul de regionalizare.
  1. Alte riscuri ale subminării coeziunii economice, sociale și teritoriale a României menționate în depoziții, cu eventuale soluții de minimizare a lor, se referă la:
    • accentuarea dimensiunii politice a regionalizării, denaturarea procesului de regionalizare de interesele politice de context și/sau electorale și proliferarea în consecință a clientelismului regional, nivelul slab de înțelegere al conceptului și principiilor de cooperare și colaborare la nivelul decidenților;
  • minimizarea riscului ar putea fi realizată prin monitorizarea activă și vigilentă a societăți civile;
    • accentuarea disputelor pe criterii etnice, în special privind Ținutul Secuiesc, disensiuni sau chiar opoziție vehementă a populației, ca urmare a includerii în areale identitare diferite de cele acceptate tradițional, federalizarea României și a UE, cu pierderea sentimentului de stat unitar; minimizarea riscului prin:
  • minimizarea riscului ar putea fi realizată prin implementarea unor regiuni care să  divizeze ,,majoritatea” maghiară sau prin crearea unor zone cu statut special, precum și prin implementarea corectă, bine planificată în timp, a regionalizării, cu conștientizarea reală a populației în privința explicării fenomenului, cu un real dialog civic și social, cu eforturi de eliminare a eventualelor neînțelegeri la nivel local;
    • management defectuos al procesului de regionalizare, cât și al regiunilor în sine (perioada de tranziție la noua formă de administrare teritorială și imposibilitatea găsiri unor soluții viabile pentru diferite probleme tehnice, legislative, financiare; incoerență strategică inter și intra regională; alocări ineficiente a fondurilor europene pe proiecte mici; creșterea costurilor și a birocrației);
    • pierderea experiențelor câștigate și a expertizelor consolidate în sfera regionalizării, în speță de către actualele Agenții de Dezvoltare Regională;
    • neparticiparea activă a populației regiunii la creșterea și dezvoltarea acesteia, respectiv neimplicarea și, implicit, creșterea distanței dintre cetățean și administrație;
    • competiția contraproductivă între potențialele centre administrative ale regiunii, cu interferența ineficientă a politicului în această competiție;
    • localizarea instituțiilor regionale constituie un element fundamental în accentuarea hipertrofierii marilor orașe considerate capitală;
    • migrația populației (a forței de muncă) și a investitorilor între regiuni;
    • creșterea fiscalității la nivel de regiune;
    • discontinuitate în teritoriu a activităților industriale;
    • mișcări cu caracter autonomist;
    • activități subversive ale unor grupuri de interese care se opun regionalizării.

CONCLUZIILE privind beneficiile și riscurile regionalizării României

În urma analizării depozițiilor colectate ca răspuns la întrebarea „Cum pot regiunile să sporească coeziunea socială, economică și teritorială a țării și care sunt riscurile să o submineze?”, Comisia de Experți a concluzionat următoarele:

  • Necesitatea elaborării unui set de studii și analize de tip cost / beneficiu și de impact cu privire la transferul de atribuții și competențe de la nivel central spre regional, în toate domeniile socio – economice;
  • Analizarea riscurilor generate de o autonomie financiară regională insuficient pregătită, pentru evitarea decalajelor de dezvoltare regională;
  • Analizarea în detaliu a modelelor de bune practici din UE, adaptate la specificul și istoria recentă a României.

CONCLUZIILE FINALE ALE COMISIEI DE EXPERȚI A AUDIERII PUBLICE

În urma analizei celor 251 de depoziții colectate și a structurării răspunsurilor pe cele 4 întrebări, Comisia de Experți a elaborat următoarele concluzii:

  1. Evenimentul de audiere publică pe tema „Regionalizarea României – De ce?” a pus în discuție un obiectiv strategic al României, care reclamă transformări structurale majore.
  2. Colectarea a 251 de opinii scrise pe acest subiect, de pe aproape întreg teritoriul țării, demonstrează preocuparea cetățenilor informați, activi în diverse domenii, asupra acestui subiect strategic.
  3. Diversitatea argumentelor prezentate cu privire la necesitatea sau nu a regionalizării României demonstrează o fază incipientă a înțelegerii avantajelor, dezavantajelor, a riscurilor ce pot apărea prin regionalizare.
  4. Argumentarea reală în raport cu supoziții sau așteptări, desprinse din depozițiile colectate, evidențiază nevoia celor interesați în a avea la dispoziție repere științifice, prin elaborări de studii, analize de impact, cost beneficiu, de risc, modele alternative.
  5. Implicarea celor interesați în evenimentul de audiere publică evidențiază intenția reală a acestora de a-și dedica expertiză și timp pentru elaborarea modelului potrivit de regionalizare a României, prin procese repetitive și consecutive de consultare publică.
  6. Majoritatea depozanților pro-regionalizare evidențiază paliere de luat în considerare în analizarea modelului optim pentru România, de tipul: organizare administrativ – teritorială, transfer de putere de reglementare, transfer de decizie a strategiilor de dezvoltare, transfer de liberă gestionare a resurselor proprii, etc.
  7. Majoritatea depozanților pro-regionalizare evidențiază necesitatea deciziei politice de a modifica Constituția și legislațiile prezente aferente domeniului.
  8. Majoritatea depozanților împotriva regionalizării evidențiază riscuri de apariție a disparităților interregionale, de federalizare, de creștere a birocrației și a costurilor.

În urma structurării opiniilor, Comisia de Experți a identificat următoarele beneficii ale regionalizării desprinse din depozițiile analizate:

  • creșterea capacitații interne pentru realizarea unor proiecte macroeconomice, precum și pentru valorificarea lor dincolo de limitele locale;
  • depășirea unor conexiuni ierarhice unilaterale în generarea, adaptarea și executarea unor alegeri și decizii strategice (depășirea “centralismului falimentar”);
  • noi echilibre între diversificarea dezvoltării locale și asigurarea coeziunii la nivel macro;
  • gestiunea rațională, responsabilă, novatoare a ,,presiunilor” pentru regionalizare, venite din zone interne dinamice, performante;
  • consolidarea factorilor de coeziune la nivel național în asigurarea unor noi echilibre, dar și pentru prevenirea fragmentarii, izolării, desincronizării;
  • amplificarea rolului și contribuției ,,clasei de mijloc”, cu posibilitatea atingerii progresului majoritar și evitarea polarizării sociale;
  • conservarea atractivității pentru investiții private externe, prin cumularea la dimensiuni profitabile a unor oportunități, capacitați productive și cerere care să asigure competitivitate și profitabilitate;
  • reducerea deficitului democratic printr-o consolidare a reprezentării grupurilor și categoriilor sociale;
  • relansarea și consolidarea reprezentării în raport cu entitățile centrale;
  • transferul direct la nivel mediu a experienței de succes, creșterea ariei și diversificarea solidarității locale;
  • creșterea influenței unor factori de coordonare locali (asociații profesionale), consacrați prin tradiție dar și prin acces la resurse;
  • impactul asupra pieței muncii prin redistribuirea factorilor productivi și a forței de muncă;
  • deschidere și recunoaștere a tezaurului multicultural;
  • rolul deosebit al dialogului social în proiectarea, asumarea și finalizarea regionalizării;
  • reconstrucția și modernizarea ,,provinciei”, respectiv degradarea ,,provincialismului”, ca formă a izolării contraproductive;
  • extinderea reprezentării directe la nivelul raporturilor în cadrul UE;
  • transferul de modele de succes între spații economice și sociale comparabile cu alte zone ale UE;
  • asumarea exigențelor și standardelor integrării europene de pe poziții consolidate, depășind astfel formalismul unor abordări guvernamentale, dar și ,,minimalismul” unor abordări locale.

În urma structurării opiniilor, Comisia de Experți a identificat următoarele surse de risc în procesul regionalizării, desprinse din depozițiile analizate:

  • neîncrederea instalată în viața publică între niveluri ale ierarhiei sociale și instituționale;
  • grade diferite de inerție socială, instituțională;
  • decalaje semnificative între zone geografice, ramuri economice, fapt ce induce proliferarea unor forme de egoism social, derivate tocmai din proliferarea inegalităților, precum și din recunoașterea contradictorie a unor procese de stratificare socială;
  • tendințe instalate de fragmentare între entități administrative, comunități, sectoare economice, de izolare, cu centrări simplificatoare sau cu interes pentru protecție, discriminare;
  • absorbția inegală de resurse materiale, informaționale și funcționale, care tind să accentueze decalajele instalate;
  • eterogenitatea presiunilor spontane în viața socio-economică;
  • tendințe generalizate de desincronizare între procese și mecanisme funcționale;
  • clișee de percepție instalate cu influență relativă asupra unor forme noi de asociere, organizare, administrare;
  • instrumentarea politica a temei în contexte cu încărcătura emoțională și cu referire la redistribuirea de resurse, costuri;
  • dezvoltări inegale in plan economic, social, cultural cu efecte directe asupra calității vieții, climatului public, așteptărilor pe tema mediu;
  • consensul politic minimal, fragil, instabil, corelat cu ambiguizarea unor modalități în procesul de  realizare a consensului public (ex. referendumul);
  • abordări preliminare pripite, discontinue, formale, care plasează proiectul strategic în panoplia temelor ,,de propagandă” politicianistă;
  • persistența ,,provincialismului” ca o abordare centrată pe teme predominant tradiționale și ignorarea unor deschideri, oportunități;
  • rezistența ,,factorilor centraliști”, în administrație, dar și la nivelul culturii politice curente;
  • stimularea și instrumentalizarea politicianistă a izolaționismului pe criterii etnice;
  • riscul multiplicării birocrației, prin suprapunerea unor nivele administrative cu orientări, funcții și motivații diferite;
  • originea top-down, ex-in a  inițiativei de regionalizare (UE sau mediul politic la centru); abordări precipitate la presiunea unor factori externi cu efecte formale, vulnerabile, ușor de abandonat, de substituit în contexte interne sau externe schimbate;
  • ambiguități și ambivalențe referitor la suportarea costurilor regionalizării;
  • deranjarea unor  ,,aranjamente locale”, grupuri de interese, ,,baroni locali”, etc.;
  • motivația inegală, asimetrică, contradictorie pentru regionalizare, cu efecte care se preschimbă sau se anihilează reciproc;
  • eterogeneitatea criteriilor de definire a regionalizării (economice, structurale, etnice, tradiții etc.), cu efecte contradictorii asupra proiectării politicilor și alocării resurselor;
  • sincronicitatea relativă, sumară, formală între valențe structurale, valorice, și localizare; noua ierarhizare a corelațiilor cauzale provocate de tehnologii, modalități productive, noi nevoi și modalitatea de satisfacere a acestora (ex. IT, comunicații, circulația oamenilor și a mărfurilor, diversificarea mărfurilor, etc.) capătă o pondere semnificativă, modificând raporturi de forță, atitudini, schimburi și transformări;
  • decalaje semnificative și discordante ale impactului, cu precădere în primele etape ale procesului regionalizării; posibilitatea apariției unor discordanțe între nivelurile macro, local;
  • capacitatea diferită de adaptare la regionalizare pentru diverse categorii ale populației, comunități, grupuri sociale, etnice;
  • absența ,,Factorului generator” în plan intern pentru inițierea, susținerea și finalizarea regionalizării ca proiect strategic; o misiune istorică: consensul constituțional, eforturi consistente și convergente, mobilizare, costuri, s.a.m.d.

RECOMANDĂRILE COMISIEI DE EXPERȚI A AUDIERII PUBLICE

Pe baza analizei depozițiilor și a concluziilor evidențiate, Comisia de Experți formulează următoarele recomandări, pentru luarea unei decizii publice optime pe tema regionalizării:

  1. înființarea unui grup de lucru interdisciplinar, echidistant, neutru și independent, dedicat studierii problematicii regionalizării României din multiple perspective, în scopul elaborării unor alternative viabile de regionalizare, inclusiv prin analize comparative, de impact, cost beneficiu și de risc, proces coroborat cu un calendar specific al dezbaterilor publice dedicate acestei tematici;
  2. evidențierea modalităților concrete de minimizare a riscurilor pentru alternativele de regionalizare propuse și analizate de forurile, organismele cu atribuții în acest sens;
  3. publicarea și diseminarea transparentă a tuturor analizelor și studiilor existente și viitoare pe tema regionalizării României, de către forurile cu atribuții în acest sens, astfel încât cetățenii interesați să poată să identifice avantaje și/sau dezavantaje în procesul de regionalizare;
  4. punerea în practică a unei campanii de informare largă și conștientizare cu privire la avantajele și dezavantajele regionalizării, complementar cu generarea de dezbateri concentrice, consecutive, respectiv cu publicarea transparentă, accesibilă tuturor, a rezultatelor, intermediare și finale, atinse prin dezbaterile publice derulate;
  5. continuarea dezbaterilor publice pe tema regionalizării, în vederea identificării modelului optim, acceptat prin consens larg, inclusiv cu atragerea în continuare a expertizei practice din rândul societății civile, în echipe de lucru, pe palierele semnificative ale etapelor specifice de formulare a modelului optim de regionalizare identificat și analizat pentru România.

 

Comisia de Experți

E.S. Matthijs van Bonzel,

Ambasadorul Olandei în România,

Juan Castro Pinedo,

Director General Adjunct Agenția de Dezvoltare Regională Țara Bascilor,

Dorel Șandor,

Consultant Independent,

Şerban Ţigănaș,

Președinte al Ordinului Arhitecților din România,

Simona Fiț,

Consultant Transparență Decizională Academia de Advocacy

Cu sprijinul Despinei Pascal,

Expert audieri publice Academia de Advocacy

 

 


[1] ,,Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse”, 19 mai 2011, pg.2, http://www.minind.ro/cctc_2014_2020/dse/Agenda_teritoriala_a_UE_2020.pdf.

 

Alte documente: Academia de Advocacy

Comunicat de presă: “Regionalizarea României – De ce?”

logo-advocacyAstăzi, 12 decembrie 2012, Academia de Advocacy a organizat conferința de presă de prezentare a concluziilor și recomandărilor Comisiei de Experți a audierii publice “Regionalizarea României – De ce?”. Audierea publică, din 23 noiembrie la Timișoara, și-a propus relansarea temei regionalizării pe agenda publică, pornind de la dezbaterea argumentată a nevoii de regionalizare a României, pentru că numai în contextul identificării și stabilirii clare a nevoii, dacă ea există, dezbaterea publică poate continua despre modalități, criterii, etape, riscuri și beneficii. S-au colectat cca. 250 de opinii scrise, din 31 de județe ale țării. Au răspuns argumentat întrebărilor audierii publice atât reprezentanți ai societății civile (reprezentanți ai ONG-urilor, ai mediului de învăţământ, ai mediului de afaceri, ai sindicatelor, cetăţeni), cât și decidenţi politici (europarlamentari, parlamentari, decidenţi din ministere, consilii judeţene, decidenți locali, precum și membri ai partidelor politice). Opiniile colectate și analizate reflectă preocuparea cetățenilor informați, activi în diverse domenii, asupra subiectului strategic al regionalizării și intenția lor reală de a-și dedica expertiză și timp pentru elaborarea modelului potrivit de regionalizare a României. Totodată, diversitatea opiniilor și argumentarea lor în raport cu supoziții sau așteptări evidențiază faza incipientă a înțelegerii avantajelor și dezavantajelor, a riscurilor și beneficiilor ce pot apărea prin regionalizare, respectiv nevoia de repere științific fundamentate, prin elaborarea de studii și analize în acest sens. Astfel, o primă recomandare a Comisiei de Experți vizează înființarea unui grup de lucru interdisciplinar, echidistant, neutru și independent, dedicat studierii problematicii regionalizării României din multiple perspective, în scopul elaborării unor alternative viabile de regionalizare, cu evidențierea modalităților concrete de minimizare a riscurilor specifice. Intrucât, un bun proces al regionalizării presupune și un larg consens politic, dar și social, fundamentarea științifică a regionalizării României se recomandă a fi susținută de o campanie de informare și conștientizare a cetățenilor privind avantajele și dezavantajele regionalizării, precum și de procese repetitive, concentrice și consecutive de consultare publică a tuturor celor interesați, în fiecare din etapele de formulare a modelului identificat și analizat pentru România. ,,Regionalizarea României este un subiect ce aparține integral românilor, decidenților români, dar mai ales societății civile românești. În acest sens, remarc și apreciez în mod deosebit rigoarea, consistența și contribuția semnificativă a procedurii de Audiere Publică a Academiei de Advocacy la fundamentarea deciziilor publice.”, a declarat E.S. Matthijs van Bonzel, Ambasadorul Olandei în România, în calitate de președinte al Comisiei de Experți a audierii publice. ,,Regionalizarea trebuie să fie consecința dorinței interne a românilor, implementată de către decidenți printr-un proces democratic participativ autentic.”, a declarat Juan Castro Pinedo, Dir. Gen. Adj. Agenția de Dezvoltare Regională Țara Bascilor, membru al Comisiei de Experți a audierii publice. ,,Este necesar un proces complex de cercetare și dezbatere pe tema regionalizării, în rețea, pe multiple paliere, având la dispoziție o perioadă suficientă, dar totuși limitată, pentru a da ocazia de a fi luate în timp util eventualele decizii la nivel național.”, a declarat Șerban Țigănaș, președinte al Ordinului Arhitecților din România, membru al Comisiei de Experți. ,,Un proces sănătos de regionalizare a României trebuie să pornească de jos în sus, dinspre cetățeni spre decidenți.”, a declarat Dorel Șandor, consultant independent, membru al Comisiei de Experți a audierii publice. ,,Rezultatele acestui eveniment evidențiază faptul că, societatea civilă vrea și poate să se implice în dezbaterea temelor majore ale țării, în sprijinul deciziei publice. Rigoarea și regulile clare aduc un real plus de valoare, cu atât mai mult cu cât li se facilitează celor interesați accesul la informație relevantă.”, a declarat Corina Dragomirescu, vicepreședinte Academia de Advocacy, membru al Comisiei de Inițiere a audierii publice. Comisia de experți a audierii publice cu tema “Regionalizarea României – de ce?” a fost formată din E.S. Matthijs van Bonzel – Ambasadorul Olandei în România, Juan Castro Pinedo – Dir. Gen. Adj. Agenția de Dezvoltare Regională Țara Bascilor, Dorel Șandor – Consultant Independent, Şerban Ţigănaș – Președinte al Ordinului Arhitecților din România, Simona Fiț – Consultant Transparență Decizională Academia de Advocacy. Sinteza audierii publice va fi transmisă decidenților publici și politici, celor care au contribuit prin formularea opiniei scrise, precum și cetățenilor, în general, prin intermediul mass-media. Totodată, sinteza, opiniile scrise colectate, precum și alte detalii, pot fi regăsite pe www.advocacy.ro. Pentru mai multe informații, vă rugăm contactați:Corina Dragomirescu, Vicepreședinte Academia de Advocacy E-mail: corina@advocacy.ro, mobil: +40 722 460 548

Invitație de presă: Prezentarea concluziilor și recomandărilor audierii publice “Regionalizarea României – De ce?”

hartaAcademia de Advocacy vă invită să participaţi miercuri, 12 decembrie 2012, ora 11:00, la conferința de presă de prezentare a concluziilor și recomandărilor audierii publice “Regionalizarea României – De ce?”, audiere ce a avut loc în data de 23 noiembrie 2012, la Timișoara.

Conferința de presă va fi susținută de Comisia de Experți a audierii publice și va avea loc la Hotel Rin Central, sala Nicolae Iorga, strada Traian nr. 55A, sector. 3, București.

Comisia de experți, formată din E.S. Matthijs van Bonzel – Ambasadorul Olandei în România, Juan Castro Pinedo – Dir. Gen. Adj. Agenția de Dezvoltare Regională Țara Bascilor, Dorel Șandor – Consultant Independent, Şerban Ţigănaș – Președinte al Ordinului Arhitecților din România, Simona Fiț – Consultant Transparență Decizională Academia de Advocacy, a analizat și sintetizat cca. 250 de opinii scrise, din toate regiunile de dezvoltare ale țării, respectiv din 31 de județe. Dintre acestea, 14% au aparținut decidenților politici, iar 86% reprezentanților societății civile.

,,Un obstacol major al dezvoltării și modernizării în România de azi este dat de o administrație publică, centrală și locală, blocată în birocrație, corupție, lipsă de transparență și , frecvent se pare, incompetență. Incapacitatea de absorbție a fondurilor de coeziune europeană este numai unul dintre marcatorii acestei situații. A pune accentul, cum se face de obicei, pe mentalitățile românilor ca sursă a tuturor relelor din societate nu este nici întemeiat științific , nici eficient. Regândirea sistemului instituțional, a celui teritorial-administrativ este punctul de re-pornire necesar.”, susține Dumitru Sandu, profesor doctor în cadrul Universității din București, în depoziția sa scrisă.

,,Da, un referendum poate legitima un demers politic într-un sens sau altul deopotrivă. Numai dacă cetăţeanul ar vota conştient şi competent în înţelegerea demersului pe care-l votează i-ar aduce lui însuşi beneficii şi nu unor grupuri de interese.”, susține Radu Bălănean, președinte Federația Patronatelor IMM Regiunea Centru, Tîrgu Mureș, în depoziția sa. ,

,Întrebarea este dacă într-o ţară dependentă, de centru, cineva va avea voinţa politică? (…) Prin urmare, avem nevoie de voinţă şi mari sacrificii politice (…). Dacă nu, vom rămâne o ţară dependentă. Din acest motiv aştept şi vreau să văd dacă la nivel naţional politicienii se sacrifică şi dacă este o societate civilă care-i sprijină pe politicienii care se sacrifică.”, susține primarul Aradului, Gheorghe Falcă în depoziția sa.

,,În România, decizia înființării regiunilor ca unităţi administrativ-teritoriale este greu de luat. Practic, lipseşte motivaţia celor care dețin puterea la nivel central și care, în cazul regionalizării, ar trebui să se despartă de o parte din această putere.”, susține vicepreședintele Consiliului Județean Timiș, Marian Vasile în depoziția sa.

,,… Reușita unui asemenea demers va face posibil ca în anul 2013 să poată fi aprobată reforma constituțională și administrativ-teritorială a României, consemnând una dintre cele mai importante reforme a țării noastre, urmând ca la 1 ianuarie 2014, atunci când începem un nou exerciţiu financiar, să ne regăsim cu regiuni și cu un singur minister pentru acestea.”, susține senatorul Ilie Sârbu în depoziția sa.

,,În anul 2013, clasa politică are răspunderea de a organiza două dezbateri cruciale pentru România: modificarea Constituției și regionalizarea.”, susține europarlamentarul Iuliu Winkler în depoziția sa.

Opiniile scrise colectate, opiniile verbale susținute, precum și celelalte detalii privind audierea publică, le regăsiți pe site-ul Academiei de Advocacy, www.advocacy.ro.

Concluziile și recomandările raportului sinteză al audierii publice vor fi prezentate în cadrul conferinței de presă, ele reliefând modul în care diferite entități ale societății civile, profesioniști în domeniu, persoane juridice și fizice înțeleg și se raportează la subiectul regionalizării.

Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră la acest eveniment până la data de 10 decembrie 2012, pe adresa de e-mail: stefan.vadineanu@advocacy.ro  sau tel: 0722.360.325. Persoana de contact: Ștefan Vădineanu, coordonator comunicare.

Beneficiarii POSDRU solicită actualului Guvern o decizie rapidă, înainte de a semna bilanțul !

logo-advocacyAcademia de Advocacy salută înștiințarea oficială primită de Guvern cu privire la deblocarea programului POSDRU, anunțată luni de premierul Victor Ponta, în cadrul unei videoconferințe cu prefecții.
Într-un moment de bilanț, având în vedere încheierea mandatului Guvernului prezent, prin alegererile parlamentare din 9 decembrie 2012, beneficiarii POSDRU solicită actualului Guvern următoarele:
• Prezentarea stadiului actual al programului POSDRU, la data predării mandatului către noul Guvern, oricare ar fi el.
• Prezentarea măsurilor angajate în relația cu Comisia Europeană, reieșite în urma auditului finalizat în perioada 19-23 noiembrie 2012.
• Emiterea unei scrisori de garanție guvernamentală/proiect, în limita a 10% din valoarea contractată, ca soluție de deblocare financiară rapidă a proiectelor în derulare, evidențiate istoric cu risc minim de implementare.

Menționăm, că deși s-a anunțat că programul POSDRU s-a deblocat, în următoarea perioadă AMPOSDRU va înregistra din ce în ce mai puține cereri spre decontare, deoarece beneficiarii și-au consumat fondurile de prefinanțare pentru supraviețuirea proiectelor, în cele 8 luni de blocaj al programului. În prezent, beneficiarii programului POSDRU, cu precădere ONG-urile, nu mai au posibilitatea de a prefinanța acțiuni viitoare, toate decontările, întarziate deja, fiind preluate de băncile creditoare. Este de subliniat că băncile au oferit credite beneficiarilor POSDRU, tocmai pe baza bonității acestora, pe istoricul lor de decontare, de respectare a calendarului asumat,  de atingere a rezultatelor și indicatorilor prevăzuți în proiecte.
Academia de Advocacy atrage atenția actualului Guvern că, amânarea luării deciziei în sensul prezentat mai sus, transformă victoria obținută, într-un eșec major al programului POSDRU, prin închiderea proiectelor în derulare și imposibilitatea de a atinge indicatorii asumați, în ansamblul lor. Cei 1.650.000 de beneficiari finali ai programului POSDRU, rămân înghețați în faze intermediare ale procesului în care au fost angrenați.
Academia de Advocacy crede cu tărie că efectele benefice ale programului POSDRU vor fi vizibile, cu ajutorul decizional imediat al Guvernului prezent, în sensul prezentat mai sus.
Actualul Executiv are ocazia să demonstreze că cei 1.650.000 de beneficiari finali ai proiectelor POSDRU sunt o prioritate, iar consultarea, informarea și sprijinirea lor este un obiectiv asumat.
Guvernul României are acum imensa oportunitate de a reformula şi reaşeza parteneriatul cu beneficiarii fondurilor Uniunii Europene  destinate României!

Trebuie reamintit că, beneficiarii programului POSDRU, au suportat în totalitate efectele blocării acestuia, începând cu luna aprilie 2012. În aceste 8 luni de zile, majoritatea beneficiarilor programului POSDRU, și-au susținut, prin resurse alternative, proiectele asumate, au răspuns în continuare solicitărilor de audit, au semnalat disfuncționalitățile în implementare și au evidențiat ce va pierde România prin înghețarea acestui program.
Beneficiarii programului POSDRU consideră că, prin acțiunile lor, au contribuit consistent în deblocarea acestui program, evidențiind auditorilor că știu și pot să pună în practică proiecte finanțate din fonduri europene.

Pentru mai multe detalii, vă rugăm contactați:Corina Dragomirescu, Vicepreședinte Academia de Advocacy
E-mail: corina@advocacy.ro, mobil: +40 722 460 548

Audierea publică “Regionalizarea României – De ce?”, Timişoara, 23 noiembrie 2012!

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – DE CE?

– chemare la acțiune –

România va putea accesa fondurile europene pentru ciclul 2014 – 2020 doar în baza unui Contract de Parteneriat cu Uniunea Europeană, contract prin care se vor stabili obiectivele tematice de dezvoltare și alocarea indicativă a fondurilor europene pentru această perioadă. Fiecare Stat Membru trebuie să își elaboreze Contractul de Parteneriat

cu participarea inclusiv a partenerilor economici, sociali și a organismelor care reprezintă societatea civilă, Contractul de Parteneriat urmând a fi aprobat de către Comisia Europeană.

Avem, așadar, șansa, dar și responsabilitatea de a ne implica în procesul participativ de stabilire a direcțiilor strategice viitoare ale României!

Regionalizarea României prezintă, din acest punct de vedere, mize și oportunități reale pentru fiecare dintre noi, dar și provocări pe măsură.

Academia de Advocacy consideră necesară și oportună declanșarea unui proces real, consecvent și gradual de largă consultare publică pe tema regionalizării României

, inițiind un prim pas în acest sens prin punerea în discuție, într-un format riguros, bazat pe argumente, a nevoii de regionalizare.

Invităm pe toți cei care cred că pot aduce o contribuție procesului de regionalizare a României, să își exprime în scris opinia în cadrul audierii publice

,,Regionalizarea României – De ce?”, prin formularea argumentată a răspunsurilor la întrebările motivației evenimentului www.advocacy.ro .

Regionalizarea durabilă, eficientă și cu sens a României presupune un efort concertat al tuturor actorilor implicați, dar mai ales a beneficiarilor acestui proces, adică a noastră, a tuturor.

Opiniile dvs. scrise pot fi transmise, până cel târziu în data de 21 noiembrie 2012, ora 17, la adresa de email regio@advocacy.ro . Audierea publica va avea loc la Timișoara, în data de 23 noiembrie 2012, începând cu ora 12, la adresa Bd. Revoluției, nr.17, Sala Multifunțională a Consiliului Județean Timiș.

Opiniile colectate prin procedura de audiere publică se vor sintetiza, de către Comisia de Experți a audierii publice, într-un raport – sinteză, care va fi făcut public, într-o conferință de presă, în data de

12 decembrie 2012. Raportul – sinteză va fi transmis tuturor celor care au participat la audierea publică, la adresa electronică indicată în formularul de înscriere, precum și decidenților politici cu responsabilități în domeniu. De asemenea, va fi adus la cunoștința opiniei publice prin intermediul presei, precum și prin afișarea pe site-ul www.advocacy.ro , unde va putea fi consultat alături de toate celelalte materiale specifice audierii publice.

Pentru formularea opiniei regăsiți pe site-ul Academiei de Advocacy – www.advocacy.ro : bibliografie selectivă a tematicii regionalizării, procedura de audiere publică, îndrumarul de formulare a opiniei scrise, specific procedurii de audiere publică, precum și modul de înscriere şi participare.

Cu încredere în puterea și valoarea demersurilor participative,

Comisia de Inițiere a Audierii Publice

Academia de Advocacy

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – DE CE?

– motivaţia audierii publice –

Cadrul general

Regionalizarea României prezintă mize și oportunităţi reale, istorice pentru fiecare dintre noi, în contextul tendinţelor din Europa, dar și provocări pe măsură.

Planificarea teritorial-spaţială, ca prioritate strategică la nivel european, a fost abordată încă din anii ’60. În anul 1968 a fost publicat raportul ,,Planificarea regională, o problemă europeană”, elaborat de către Grupul de lucru al Consiliului Conferinţei Europene a Miniștrilor Responsabili cu Planificarea Spaţială. Raportul a fost dezvoltat, 15 ani mai târziu, în Carta europeană a amenajării teritorial-spaţiale, cunoscută sub numele de Carta de la Torremolinos (Spania), adoptată în 1983, de către miniştrii europeni responsabili cu amenajarea teritoriului, întruniţi în cea de a 6-a sesiune organizată sub auspiciile Consiliului Europei. 1

1 Consiliul Europei, având sediul la Strasbourg (Franţa), a fost creat pe data de 5 mai 1949 de către 10 state fondatoare, astăzi cuprinzând 47 de state membre, respectiv aproape totalitatea continentului european, http://www.coe.int/aboutCoe/index.asp?Lang=ro .

Părinţii fondatori ai Consiliului Europei, care sunt de altfel și părinţii Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului create în 1950 şi a Comunităţii economice europene create în 1957, sunt : Winston Churchill, Primul Ministru al Regatului Unit la Marii Britanii, Konrad Adenauer, Cancelar şi Ministru de Afaceri Externe al Republicii Federale Germania, Robert Schuman, Ministrul de Afaceri Externe al Franţei, Paul-Henri Spaak, Prim Ministru şi Ministru de Externe al Belgiei în anii ’40 şi ’50, Alcide de Gasperi, Primul Ministru al Italiei și Ernest Bevin, Secretarul de Stat pentru Afaceri Externe al Regatului Unit al Marii Britanii.

2 Carta de la Torremolinos, adoptată la 20 mai 1983 la Torremolinos (Spania), Conferinţa europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului, Consiliul Europei, pg.11-16, http://www.coe.int/t/dg4/cultureheritage/heritage/cemat/VersionCharte/Roumain.pdf.

Conform Cartei de la Torremolinos, conceptul amenajării teritorial-spaţiale este definit ca ,,o exprimare geografică a politicilor economice, sociale, culturale şi ecologice ale societăţii”2, obiectivele sale fiind:

 dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor,

 îmbunătăţirea calităţii vieţii,

 gestionarea responsabilă a resurselor naturale,

 protecţia mediului și folosirea raţională a terenului.

Pentru atingerea obiectivelor sale, amenajarea teritorial-spaţială trebuie să fie:

democratică: condusă într-un mod care să asigure participarea locuitorilor implicaţi şi ai reprezentanţilor lor politici;

cuprinzătoare: să asigure coordonarea diferitelor politici sectoriale şi să le integreze într-o abordare globală;

funcţională: să ţină cont de conştiinţa regională bazată pe valori, cultură şi interese comune care uneori depăşesc hotarele administrative şi teritoriale, ţinând în acelaşi timp cont de înţelegerile instituţionale;

orientată pe termen lung: să analizeze şi să ia în considerare tendinţele pe termen lung şi evoluţia fenomenelor şi intervenţiilor din domeniul social, cultural, ecologic şi al mediului.

Experţi în planificare spaţială din cele 6 state fondatoare ale Comunităţii Economice Europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda), în special cei din Olanda, au promovat principiile Cartei de la Torremolinos, astfel că, în anul 1999, Consiliul Informal al Miniștrilor responsabili cu planificarea spaţială din Uniunea Europeană a aprobat documentul ,,Perspectiva de Dezvoltare Spaţială a Europei” (European Spatial Development Perspective – ESDP)3, devenit document de referinţă în domeniu. ,,ESDP este un produs al celor 12, apoi 15 State Membre, care au cooperat pentru formularea unui tip de strategie sau viziune spaţială pentru Europa, cu colaborarea Comisiei Europene. Problema care a apărut în timpul procesului a fost de ordin instituţional. Statele Membre au susţinut că, având în vedere că politica de planificare spaţială sau de dezvoltare spaţială nu era menţionată în tratatele europene, nu intra în competenţa UE.”4

3 Uniunea Europeană, Perspectiva de Dezvoltare Spaţială a Europei (European Spatial Development Perspective – ESDP), mai 1999, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/reports/pdf/sum_en.pdf.

4 Andreas Faludi, profesor la Universitatea Tehnică din Delft (Olanda), catedra Sisteme de Politică Spaţială, interviu acordat lui Gabriel Pascariu, în Revista Urbanismul nr.11/2012, pg.22.

5 Art.2, alin.3 din Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Ruropene, http://www.consilium.europa.eu/documents/treaty-of-lisbon?lang=ro .

6 Idem 4, pg.23.

7 Carta Verde privind Coeziunea Teritorială (Green Paper on Territorial Cohesion), Comisia Europeană, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2008:0616:FIN:EN:PDF.

8 ,,Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse”, 19 mai 2011, pg.2, http://www.minind.ro/cctc_2014_2020/dse/Agenda_teritoriala_a_UE_2020.pdf.

Proiectul de dezvoltare spaţială a Europei – ESDP a fost oprit, însă Comisia Europeană a rămas consecventă preocupărilor în domeniu, anul 2007, anul adoptării Tratatului de la Lisabona fiind și anul în care Uniunea Europeană (UE) și-a asumat ca obiectiv că ,,promovează coeziunea economică, socială şi teritorială”5. Întrucât ,,(…) coeziunea teritorială a fost introdusă pentru a rezolva o problemă instituţională”6, nefiind pe deplin explicată, au fost iniţiate ulterior dezbateri pe acest subiect, prin adoptarea, de către Comisia Europeană, în anul 2008, a Cartei Verzi privind Coeziunea Teritorială (Green Paper on Territorial Cohesion)7, document ce face apel inclusiv la principiile enunţate în 1999 de ESDP.

Deși nu s-a stabilit o definiţie oficială a coeziunii teritoriale, în general, este considerată ca fiind complementară obiectivelor de coeziune economică și socială, având ca scop promovarea unei dezvoltări armonioase și omogene a întregului teritoriu.

,,Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse” (ATUE 2020), adoptată în 19 mai 2011, reafirmă drept obiectiv comun al UE coeziunea teritorială. ,,Considerăm că obiectivele UE definite în Strategia Europa 2020 pentru creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii pot fi îndeplinite doar dacă se ia în considerare dimensiunea teritorială a strategiei, întrucât oportunităţile de dezvoltare variază de la o regiune la alta.”8 Priorităţile teritoriale pentru UE definite prin ATUE 2020 sunt:

1. promovarea dezvoltării teritoriale policentrice și echilibrate;

2. încurajarea dezvoltării integrate în orașe, regiuni rurale și specifice;

3. integrarea teritorială în regiunile transfrontaliere și transnaţionale;

4. asigurarea competitivităţii globale a regiunilor pe baza economiilor locale puternice;

5. îmbunătăţirea conexiunilor teritoriale pentru indivizi, comunităţi și întreprinderi;

6. gestionarea și conectarea valorilor ecologice, peisagistice și culturale ale regiunilor.

Profesorul Andreas Faludi, de la Universitatea Tehnică din Delft (Olanda), catedra Sisteme de Politică Spaţială, consideră că ,,anul 2012 va fi decisiv pentru viitorul politicii de coeziune și, implicit, pentru coeziunea teritorială. Există semne pozitive, ca de exemplu, varianta mai relaxată a conceptului de coeziune teritorială pe care o reprezintă strategiile macroregionale pentru Marea Baltică și Dunăre. Eu le consider foarte interesante și cred că pot fi un posibil indicator pentru viitor: coeziunea teritorială nu va fi o problemă de costuri, ci mai degrabă de coordonare. (…) Dacă este corect definită, ca un tip de planificare strategică, coeziunea teritorială nu cere costuri suplimentare …Să sperăm ca va economisi bani și că va cheltui cu înţelepciune.”9

9 Idem 4, pg.29-30.

10 Șerban Popescu Criveanu, arhitect-urbanist, ,,România, evoluţia istorică a organizării administrative”, Revista Urbanismul nr.11/2012, pg.56.

11 Dănuţ-Radu Săgeată, cercetător știinţific, doctor la Institutul de Geografie, Academia Română, ,,Organizarea administrativ – teritorială a României. Modelul interbeic.”, Revista Urbanismul nr.11/2012, pg.70.

12 Corneliu Bucur, doctor în știinţe istorice, profesor universitar la Facultatea de Istorie, Litere, Drept și Sociologie – Etnologie, Universitatea din Sibiu, ,,Organizarea administrativ – teritorială a României între tradiţie istorică, dictat politic, sincronism european, decizie administrativă și analiză știinţifică”, Revista Urbanismul nr.11/2012, pg.54.

Perspectiva cronologică a abordării conceptului de regionalizare în România

România, după întregirea teritoriului din 1918, a fost organizată, din punct de vedere administrativ, în judeţe, plăși și comune; prin acestea se extindea pe întregul teritoriu organizarea administrativă tradiţională a Regatului României de dinaintea Primului Război Mondial. La baza organizării teritoriului a fost comuna, formă istorică de utilizare a terenurilor și de agregare a populaţiei. Păstrând organizarea teritorială, s-au creat în anul 1938 ţinuturile – marile unităţi administrative ale dictaturii carliste, suprapuse judeţelor; ţinuturile au fost desfiinţate în anul 1940. Din anul 1950, Republica Populară Română a fost administrată după modelul sovietic, prin regiuni și raioane (reorganizate de 3 ori, în decurs de 10 ani) și prin orașe de subordonare republicană, regională și raională; comunele au fost desfiinţate. În anul 1968, s-a revenit la împărţirea administrativ – teritorială în judeţe, orașe sau municipii și comune; este lăudabil că, prin această reformă, unele dintre unităţile administrativ – teritoriale nou create corespundeau unităţilor istorice. (…) Delimitarea, în anul 1998, a celor 8 ,,regiuni de dezvoltare” nu s-a făcut cu intenţia descentralizării administrative (de fapt, a descentralizării puterilor statului), ci pentru scopul atragerii fondurilor europene și scopul birocratic al prezentării datelor statistice.10

Evoluţia organizării administrativ – teritoriale a României interbelice a fost o reflectare a două tendinţe contradictorii, corespunzătoare celor două curente politice promovate de partidele care s-au succedat la guvernare: unul centralist, bazat pe suprimarea autonomiei locale și pe negarea provinciilor istorice; altul regionalist, adept al unităţii în diversitate prin macroregiuni care să se suprapună provinciilor istorice și care să dispună de o largă autonomie locală. Însă, nici adepţii centralismului, nici cei ai regionalismului nu au reușit să creeze unităţi administrative complet noi, limitându-se la a crea decupaje regionale prin comasarea vechilor judeţe.11 În perioada comunistă organizarea administraţiei s-a făcut prin control politic. Ideea de bază care a guvernat acţiunile legate de dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor ţării a fost aceea că sigura modalitate de reducere a decalajelor este industrializarea. Efortul politico – administrativ de a ,,alinia” structura teritorial – administrativă a României la cele europene (…) s-a materializat în 1998, când s-au constituit cele 8 regiuni de dezvoltare, criteriul denominării acestora fiind unul compozit, ,,al punctelor cardinale”, combinat cu cel ,,al regiunilor istorice”.

Transformarea de către autoritatea centrală responsabilă, a politicii regionale într-o simplă competiţie pentru proiecte, în care planificarea, dialogul și parteneriatul au căpătat aspecte pur formale sau declarative, a condus poate la o relativ bună absorbţie a fondurilor europene, dar a reprezentat un eșec în ceea ce privește prevenirea și reducerea decalajelor inter- și intra-regional.13

13 Ioan Ianoș, geograf, prof.univ. la Facultatea de Geografie a Universităţii București, director al Centrului Interdisciplinar de Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teritoriale, și Gabriel Pascariu, arhitect-urbanist, cadru didactic la Universitatea de Arhitectură și Urbanism ,,Ion Mincu” din București, ,,Începuturile politicii regionale în România”, Revista Urbanismul nr.11/2012, pg.78.

14 Citat de Corneliu Bucur în ,,Organizarea administrativ – teritorială a României între tradiţie istorică, dictat politic, sincronism european, decizie administrativă și analiză știinţifică”, Revista Urbanismul nr.11/2012, pg.55.

15 Adunarea Regiunilor Europei, Declaraţia asupra Regionalismului în Europa, 4 decembrie 1996, http://www.aer.eu/fileadmin/user_upload/PressComm/Publications/DeclarationRegionalism/.dam/l10n/ro/DR_ROUMAIN.pdf.  ARE reprezintă aproape 300 de regiuni europene de diferite dimensiuni și ale căror structuri administrative și politice sunt diverse, regrupând în total aproape 400 milioane de persoane.

16 Anca Ghinea și Adrian Moraru, ,,Considerente privind procesul de descentralizare în România. Reforma administrativ – teritorială”, Institutul pentru Politici Publice, finanţat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Anexa 1 Modele teoretice ale regionalizării, pg.27-30, http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Considerente_asupra_procesului_de_descentralizare.pdf.

De altfel, încă din anul 1969, sociologul H.H. Stahl, în lucrarea ,,Organizarea administrativ – teritorială (comentarii sociologice)”, atenţiona asupra faptului că: ,,a cunoaște legile potrivit cărora s-au înfăptuit sistematizările mai vechi, spontane și planificate, și a le cunoaște diferenţiat, cu particularităţile lor deosebite de la epocă la epocă, înseamnă a dispune de o teorie, adică de un sistem de legi peste care nu se poate trece; sau dacă, totuși, se trece, încercarea se plătește neîntârziat și scump.”14

Alternative de regionalizare corelat cu puterea decizională

Din punct de vedere conceptual, Adunarea Regiunilor Europene15, în Declaraţia sa asupra Regionalismului în Europa, adoptată în Adunarea Generală de la Bâle, pe 4 decembrie 1996, definește la articolul 1.1 regiunea ca fiind entitatea publică teritorială corespunzătoare nivelului imediat inferior celui de stat și dotată cu un guvern care dispune de puteri politice proprii.

Modele teoretice ale regionalizării16, sintetizate în studiul ,,Considerente privind procesul de descentralizare în România. Reforma administrativ – teritorială”, realizat de Institutul pentru Politici Publice și finanţat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă, enumeră:

 regiuni cu puterea de a promulga legislaţie primară, a căror existenţă este garantată de Constituţie sau un Acord Federal și care nu pot fi interogate împotriva dorinţei lor;

 regiuni cu puterea de a promulga legislaţie primară, a căror existenţă nu este garantată de Constituţie sau un Acord Federal;

 regiuni cu puterea de a promulga legislaţie în conformitate cu cadrul stabilit de legislaţia naţională, a căror existenţă este garantată de Constituţie;

 regiuni cu puterea de a promulga legi și/sau alte acte legislative regionale, în conformitate cu cadrul stabilit de legislaţia naţională, a căror existenţă nu este garantată de Constituţie;

 regiuni cu putere decizională (fără putere legislativă) și consilii alese direct de către populaţie;

 regiuni cu putere decizională (fără putere legislativă) și consilii alese de către autorităţile locale competente.

 

Contextul actual al Uniunii Europene privind regionalizarea și impactul asupra Statelor Membre

În luna octombrie 2011, Comisia Europeană a prezentat proiectul unui pachetul legislativ referitor la Politica de Coeziune pentru perioada 2014-202017, stabilind principalele elemente de abordare integrată a programării acţiunilor structurale şi a implementării acestora. Pachetul legislativ va fi adoptat după finalizarea negocierilor la nivelul Consiliului UE şi al Parlamentului European, precum şi ulterior aprobării Cadrului Financiar Multianual 2014-2020. Comisia Europeană va adopta, prin act delegat sau ca anexă a Regulamentului General, Cadrul Strategic Comun (CSC), document care va transpune obiectivele UE în acţiuni-cheie de utilizare a fondurilor comunitare şi va orienta strategic procesul de programare la nivelul statelor membre (SM), facilitând coordonarea sectorială şi teritorială a intervenţiilor, precum şi coordonarea cu celelalte politici şi instrumente relevante ale UE.

17 Comisia Europeană, Politica de coeziune a UE pentru perioada 2014-2020: propuneri legislative, http://ec.europa.eu/regional_policy/what/future/proposals_2014_2020_ro.cfm.  

Pe baza CSC, fiecare SM va trebui să elaboreze, în cooperare cu partenerii săi şi în dialog cu Comisia, un set de documente de programare, respectiv:

Contractul / Acordul de Parteneriat care este un document strategic naţional, care fundamentează şi stabileşte obiectivele tematice de dezvoltare şi alocarea indicativă a fondurilor europene în perioada 2014–2020 şi

Programe subsecvente, care vor transpune elementele prevăzute de Contractul / Acordul de Parteneriat şi care vor conţine angajamente ferme ale SM privind îndeplinirea obiectivelor UE prin programarea fondurilor comunitare.

Ministerul Afacerilor Europene, conform atribuţiilor conferite prin HG nr.457/2008, coordonează pentru România procesul de elaborare a documentelor de programare pentru perioada 2014-2020, proces de altfel demarat, în ședinţa Guvernului din data de 13 iunie 2012, fiind aprobat MEMORANDUMUL cu tema: Aprobarea acţiunilor și documentelor privind pregătirea accesării și implementării fondurilor europene în perioada 2014 – 2020. Conform acestuia:

Ministerul Afacerilor Europene este autoritatea publică responsabilă cu elaborarea proiectului Contractului / Acordului de Parteneriat și coordonarea elaborării documentelor de programare;

Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului este autoritatea publică responsabilă cu elaborarea Strategiei Naţionale de Dezvoltare Regională și a Strategiei de Dezvoltare Teritorială a României;

Agenţiile pentru Dezvoltare Regională sunt responsabile cu elaborarea planurilor de dezvoltare regională și cu coordonarea structurilor parteneriale regionale;

Institutul Naţional de Statistică colaborează cu structurile parteneriale la elaborarea studiilor și analizelor sectoriale și regionale necesare fundamentării documentelor de programare;

Oficiul Naţional al Registrului Comerţului furnizează grupurilor de lucru date și informaţii necesare elaborării studiilor și analizelor economice și sociale relevante pentru elaborarea documentelor de programare, la nivel naţional, sectorial și regional;

Comisia Naţională de Prognoză realizează prognozele macroeconomice la nivel naţional, sectorial și regional necesare elaborării documentelor de programare.

 

Scopul Audierii Publice ,,Regionalizarea României – De ce?”

Dat fiind contextul contemporan al acţiunilor întreprinse la nivel european și, apoi, naţional, Academia de Advocacy consideră necesară și oportună declanșarea unui proces real, consecvent și gradual de largă consultare publică pe tema regionalizării României.

Înainte de a decide cum regionalizăm din punct de vedere politic România, cu sau fără judeţe, prin alegeri directe sau numiri la nivel de instituţii, cu câte mandate, cu ce bugete, considerăm oportun a deschide procesul gradual de consultare publică al regionalizării cu dezbaterea despre nevoia reală a regionalizării. Avem sau nu nevoie de regionalizare? Dacă da, de ce, pentru cine? Cum am putea regionaliza/reorganiza judicios teritoriul naţional, pe baza unor criterii coroborate deopotrivă economic, sociologic, cultural, geografic, istoric, al potenţialului de resurse naturale și umane, de mediu, și, nu în ultimul rând, politic.

În urma dezbaterii publice pe fond a nevoii de regionalizare, în etapele ulterioare ale procesului de consultare publică, se vor decanta inclusiv modalităţile cele mai bune din punct de vedere politic de punere în practică a modelului de regionalizare a României. Acum, însă, considerăm oportună dezbaterea modelului optim de regionalizare a României, model care să fie agreat și asumat participativ, corelat cu obiective ce decurg din nevoi reale ale regionalizării.

În acest sens, invităm pe toţi cei care cred că pot aduce o contribuţie regionalizării reale a României, să își exprime opinia în cadrul audierii publice ,,Regionalizarea României – De ce?”, prin formularea argumentată a răspunsurilor la întrebările audierii:

 Are nevoie România de regionalizare? De ce?

 Ce tip de decizii și competenţe sunt necesar a fi transferate la nivel regional?

Cum ne organizăm pentru un proces durabil și eficient al regionalizării?

 Cum pot regiunile să sporească coeziunea socială, economică și teritorială a ţării și care sunt riscurile să o submineze?

Regionalizarea durabilă, eficientă și cu sens a României presupune un efort concertat al tuturor actorilor implicaţi, dar mai ales a beneficiarilor acestui proces, adică a noastră a tuturor.

Realizarea unei bune regionalizări a României, cu avantaje și beneficii reale, depinde de gradul de implicare a fiecăruia dintre noi în proces.

Cu încredere în puterea și valoarea demersurilor participative,

Comisia de Iniţiere a Audierii Publice

Academia de Advocacy

 

Notă:

Opiniile dvs. scrise pot fi transmise, până cel târziu în data de 21 noiembrie 2012, ora 17, la adresa de email regio@advocacy.ro .

Opiniile colectate prin procedura de audiere publică se vor sintetiza, de către Comisia de Experţi a audierii publice, într-un raport – sinteză, care va fi făcut public, într-o conferinţă de presă, în data de 12 decembrie 2012. Raportul – sinteză va fi transmis tuturor celor care au participat la audierea publică, la adresa electronică indicată în formularul de înscriere, precum și decidenţilor politici cu responsabilităţi în domeniu. De asemenea, va fi adus la cunoștinţa opiniei publice prin intermediul presei, precum și prin afișarea pe site-ul www.advocacy.ro , unde va putea fi consultat alături de toate celelalte materiale specifice audierii publice.

Pentru formularea opiniei este asigurată o bibliografie selectivă a tematicii regionalizării, procedura de audiere publică, îndrumarul de formulare a opiniei scrise, specific procedurii de audiere publică, precum și modul de înscriere şi participare, la adresa web: www.advocacy.ro.

CARE sunt mizele regionalizarii?

UE sustine si promoveaza regionalizarea, insa regionalizarea cu sens, care sa genereze un impact real, in termeni de dezvoltare echilibrata. UE vrea sa devina o forta redutabila in fata celorlalte puteri ale lumii, aceasta fiind, de altfel ratiunea originara a crearii Uniunii. In acest spirit, in primii ani ai UE s-a pus accent pe ,,coeziunea economica”. Apoi, in timp, s-a resimtit nevoia dezvoltarii componentei sociale, tocmai pentru a potenta real zona economica.

La ora actuala, UE a asimilat obiectivului general si coeziunea teritoriala, modificand in acest sens, in 2007 tratatul UE prin extinderea obiectivului la ,,coeziune economica, sociala si teritoriala”.
Asadar, UE considera ca regionalizarea poate genera o mai buna dezvoltare si, deci, o viata mai buna, intrucat deciziile strategice sunt mai aproape de nevoia specifica a regiunilor, ceea ce face ca banii sa fie alocati mai eficient, mai aproape de nevoile reale. Cu toate acestea, la nivelul Statelor Membre exista o rezistenta la acest curent UE, intrucat statele nationale NU vor sa cedeze din puterea lor de decizie de la nivel national regiunilor.

Consecinta este existenta unei ,,tensiuni” cat se poate de reale intre UE si statele membre:

– UE este pro regionalizare, dar are competente reduse in acest sens,

– statele membre sunt contra regionalizare si au putere de decizie in ceea ce le priveste.

Drept urmare, de noi si numai de noi depinde daca si cum ne regionalizam.

Iata DE CE subiectul regionalizarii este unul dificil, dar cu MIZE URIASE, tocmai acum in prag de programare 2014-2020. Nivelele macro (,,Bucurestiul”) si micro (judetele) nu vor sustine niciodata regionalizarea, DESI regionalizarea nici macar nu presupune o situatie neaparat de pierdere pentru decidentii de la aceste nivele. Daca este sa gandim in perspectiva, vorbim practic doar de o RELOCARE / REASEZARE a decidentilor, prin transfer de putere, atat de jos in sus (de la judet la regiune), cat si de sus in jos (de la centru la regiune). In plus, prin aceasta relocare, vor creste si mizele decidentilor.

CAPCANELE dezbaterii regionalizarii:

In media singura dezbatere pe subiect s-a purtat in jurul pastrarii sau desfiintarii judetelor:

– ARD / PDL ,,a speriat” cu defiintarea judetelor, in vara lui 2011; acum, prin platforma electorala a decis sa ramana vag;
– USL ,,linisteste” cu pastrarea judetelor si ,,pluseaza” prin adaugarea de noi ,,scaune” pentru politicieni in sistem; ba chiar manipuleaza, avansand tema referendumului pentru regionalizare, ca si cum un asemenea proces poate fi transat intr-o zi, intreband cetatenii care in marea lor majoritate nu vad decat efectele birocratico-administrative.
MIZA REALA a regionalizarii este cea legata in primul rand de scop si, in al doilea rand, de momentul actual al planificarii 2014-2020.
Tema mentinerii sau nu a judetelor este o tema necesar a fi dezbatuta, insa numai dupa ce vom fi analizat si decis:

1. daca ne este utila regionalizarea?

2. daca da, cum o vom realiza (criteriile optime)?

3. ce putere decizionala le dam?

4. ce resurse pentru a-si pune in practica deciziile?

5. cum minimizam riscul adancirii disparitatilor? dar cel al enclavizarii?

Acestea sunt, in mare, intrebarile motivatiei Academiei de Advocacy.

RISCUL major al regionalizarii este tocmai esuarea procesului, respectiv netingerea obiectivului de dezvoltare echilibrata, ci din contra, accentuarea disparitatilor sau chiar enclavizarea unor zone. Tocmai pentru a minimiza acest risc, este necesar sa dezbatem participativ subiectul regionalizarii, consultandu-ne inclusiv cu cei care se simt cel mai amenintati de aceste riscuri.

Ce fel de oameni ne-am dorit sa implicam in audiere? Oameni interesati si capabili sa dezbata pe fond, pornind de la motivatie, tematica regionalizarii, adica:
– oameni cu studii superioare, care inteleg sau pot asimila usor valentele unui proces de regionalizare, care inteleg ca scrierea unei opinii de 2-3 pagini pe un subiect complex necesita timp si o minima documentare

– oameni a caror opinie poate constitui reper pentru altii, fiind astfel si factor mobilizator;

– oameni cu putere de decizie la nivel regional si/sau central;

-personalitati care pot oferi perspective diverse asupra regionalizarii, cum ar fi perspectivele istorice, culturale, economice, sociale, ecologice, sociologice, etc.

Toate materialele aferente audierii le regasiti la www.advocacy.ro.

Asociația Academia de Advocacy Timișoara, Bd. Republicii nr.9, 300159; Tel: 0256.403840; Fax: 0256.403841; Email: office@advocacy.ro  www.advocacy.ro  www.implicat.info  www.transparenta.ro

Anul 2013 – Anul european al cetăţenilor!

Parlamentul a desemnat marți anul 2013 drept Anul european al cetățenilor, pentru a favoriza o mai bună cunoaștere a drepturilor legate de cetățenia europeană. Pe durata întregului an vor fi organizate diferite evenimente, pentru a le explica cetățenilor europeni drepturile de care beneficiază atunci când decid să studieze, să lucreze, să își înceapă o afacere sau să își primească pensia în alt stat membru, potrivit unui comunicat al Parlamentului European.

Raportorul Antigoni Papadopoulou a declarat: “Pe timp de criza economica, politica si sociala, cu doar 20 de luni inainte de urmatoarele alegeri europene, este absolut esential sa punem cetatenia europeana si democratia participativa in centrul agendei politice. Tocmai acesta este scopul Anului european al cetatenilor 2013: de a marca cea de-a douazecea aniversare a instaurarii cetateniei europene prin Tratatul de la Maastricht si de a da un suflu nou dezbaterii privind cetatenia europeana.”

Anul viitor va avea loc cea de-a douăzecea aniversare a cetățeniei europene. Fiecare cetățean al Uniunii Europene se bucură de o serie de drepturi garantate de tratatele UE, printre care dreptul de a se deplasa și a locui liber într-un alt stat membru, dreptul de a vota și de a candida la alegerile locale sau europene, precum și dreptul de a adresa petiții Parlamentului European.

De multe ori cetățenii UE nu cunosc aceste drepturi, iar scopul Anului european va fi tocmai acela de a educa publicul larg și în special tinerii și de le arăta cum pot profita de aceste drepturi.

Rezoluția a fost adoptată cu 518 voturi pentru, 63 împotrivă și 19 abțineri.

Activitățile organizate în cadrul Anului european al cetățenilor se vor axa pe explicarea drepturilor legate de deplasarea și viața în alte state membre UE: recunoașterea academică și a calificărilor profesionale, drepturile pasagerilor și ale consumatorilor, accesul la asistență medicală și la servicii de securitate socială transfrontaliere, precum și accesul la programe cum ar fi Erasmus, care permite tinerilor să studieze în străinătate.

Printre diferitele evenimente se numără și audieri, conferințe și campanii de informare și educare. De asemenea, vor fi create platforme în cadrul cărora autoritățile de la nivel european, național, local, dar și alte organizații publice și din societatea civilă, vor putea să își împărtășească experiențele.

REF. : 20121019IPR54022
 

Moment istoric pentru Europa. Uniunea Europeana, laureata a Premiului Nobel pentru Pace 2012!

Premiul Nobel pentru Pace 2012 va fi decernat Uniunii Europene, a anuntat Comitetul Nobel vineri, 12 octombrie. Prestigiosul titlu recompenseaza eforturile depuse in ultimele 6 decenii de Uniunea Europeana si predecesorii sai pentru promovarea si mentinerea pacii, democratiei si drepturilor omului in Europa.

Chiar daca la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial visul unei Europe unite, puternice si stabile parea o himera, prin eforturi concertate si incredere reciproca, statele UE au facut ca pacea sa devina o realitate. „Rolul stabilizator al UE a transformat Europa dintr-un continent al razboiului intr-un continent al pacii”, a motivat Thorbjorn Jagland, presedintele Comitetului Nobel, decizia de acordare a premiului.

Astfel, dupa decenii de suferinta si razboi, Uniunea Europeana a adus impreuna natiunile Europei „in spiritul respectului pentru demnitate umana, libertate, democratie, justitie, statul de drept si drepturile omului”, dupa cum a afirmat astazi presedintele CE, Jose Manuel Barroso.

In cadrul UE, inamici istorici precum Germania si Franta au devenit parteneri si aliati. Decalajul dintre est si vest a fost mult redus o data cu aderarea la UE a fostelor state socialiste din Europa Centrala si de Est. Totodata, ca urmare a obtinerii statutului de stat candidat, consolidarea democratiei si apararea drepturilor omului au devenit prioritati chiar si pentru statele europene slabite de conflicte etnice.

In prezent, Uniunea Europeana traverseaza o perioada dificila din punct de vedere economic, marcata de numeroase conflicte sociale. In acest context, Comitetul isi doreste ca UE sa se concentreze asupra celei mai importante realizari a sa: lupta pentru pace, reconciliere, democratie si drepturile omului. Acordarea premiului „este un mesaj adresat Europei, de a face tot ce este posibil pentru a pastra ceea ce s-a obtinut si a merge inainte”, considera Thorbjorn Jagland.

Aceeasi pozitie este impartasita si de presedintele Barroso. „Cel mai important mesaj pe care acest premiu il transmite lumii este ca proiectul european si Uniunea Europeana trebuie apreciate. Ele sunt importante nu doar pentru noi europenii, ci si pentru restul lumii”, a declarat acesta in cadrul unui interviu telefonic cu reprezentantii portalului nobelprize.org.

MAEur saluta primirea de catre UE a premiului Nobel pentru Pace

Ministerul Afacerilor Europene saluta acordarea premiului Nobel pentru Pace Uniunii Europene, se arata intr-un comunicat emis astazi de MAEur.

„Este un eveniment remarcabil, de recunoastere si omagiere a rolului esential jucat de Uniunea Europeana in mentinerea pacii si in asigurarea unei dezvoltari armonioase a continentului european, bazate pe solidaritate si cooperare”, a declarat ministrul afacerilor europene Leonard Orban.

„Acordata tocmai cand se implinesc 55 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, actul juridic de instituire a primei Comunitati Europene, aceasta distinctie readuce in prim plan valorile si principiile fundamentale a caror respectare este mai necesara decat oricand acum pentru ca Uniunea Europeana sa iasa intarita din dificila criza cu care se confrunta”, a adaugat Leonard Orban.

Sursa: www.nobelprize.org, www.maeur.ro

Portalul privind transparenţa pentru cetăţenii UE!


Comisia Europeana a creat in 2012 un portal web care permite oricarui cetatean european sa ramana informat in timp real asupra ultimelor decizii luate de aceasta. Este vorba despre crearea site-ului “Transparence” care ofera acces direct la anumite documente oficiale cum ar fi declaratiile de venit ale comisarilor europeni. Initiativa de a a face publice date si documente oficiale de catre Comisia europeana nu dateaza din anul in curs, institutia comunitara facand lucrul acesta si inainte de anul 2012. Problema cu care se confrunta inainte tinea de dificultatea accesului la aceste date caci informatiile erau dispersate pe diferite site-uri ale Uniunii Europene.

Portalul “Transparence“ trimite cetateanul european interesat de situatia Uniunii spre platforme pertinente cum ar fi analizele de impact, lobbying, consultatii publice, legislatia Uniunii Europene.

Activitatea Uniunii Europene influenteaza viata cotidiana a milioane de cetateni, de aceea deciziile luate trebuie sa fie accesibile acestora, permitand individului sa-si exerseze in mod pertinent drepturile de cetatean european. In calitate de cetateni europeni, dispunem de dreptul de a cunoaste cum functioneaza institutille europene, cum sunt elaborate deciziile, cine participa la elaborarea acestora, care sunt beneficiarii fondurilor europene etc. Avem dreptul sa ne exprimam punctul de vedere, fie in mod direct, fie prin intermediul reprezentantilor nostri. Sa utilizam acest intrument care ne ofera oportunitatea de a ramane in contact cu actualitatile Uniunii Europene, dar care ne permite de asemenea sa participam la elaborarea legislatie sale.

Link: Uniunea Europeana